Pentru mine, simplu nuvelist, nu există enigmă mai fermecătoare în ironia ei decît liniştea suverană cu care Cehov stă - şi poate nu numai în biblioteca mea - între Dostoievski, Tolstoi şi Gogol, acolo, pe raftul de "primă mînă". Titanii nu-l strivesc nici cu atîtica; nu a dat romane de importanţa Demonilor, nu are nici un erou de importanţa lui Ivan Karamazov, nici o eroină de însemnătatea şi faima Kareninei, nici un diavol de dimensiunea lui Cicikov. Pînă la 44 ani, pînă la 9 iulie 1904, cînd a şoptit politicos: "Ich sterbe..." într-un hotel german, a dat 649 de schiţe şi nuvele şi nici zece piese, numite de el, cu pudoarea lui perversă, vodeviluri, în care a descris importanţa unui strigăt: "La Moscova! La Moscova!" într-un orăşel de provincie, tragicomedia din vînzarea unei livezi de vişini, fragilitatea unei doamne dotate doar cu un căţel şi alte asemenea banalităţi care strivesc în tăcere, cît marile idei, sufletul cîte unui om, nu neapărat sărman. În clasamentele insuportabile ale importanţei literare, Cehov e geniul banalităţii titanice şi tiranice, al fragediei din fiecare tragedie, al nimicului care nimiceşte fin, veşnic şi natural. În ce priveşte importanţa lui - inconturnabil clişeu - pentru Rusia (şi, prin urmare, pentru întreaga lume!), auzul meu nu găseşte text mai cuprinzător decît monologul lui Madiarov, personajul periculos de subversiv din cercul de intelectuali al romanului Viaţă şi destin scris de Vasili Grossman. În plin război antihitlerist, purtat eroic în plină tiranie stalinistă, Madiarov gîndeşte despre Cehov cu o vehemenţă a luminozităţii, cu un patetism exasperat pe care nici un surîs inteligent, "la zi", nu le poate învinge: "...La noi, Cehov este acceptat numai printr-o neînţelegere... Căci tocmai între el şi contemporaneitate se întinde o mare prăpastie. Căci Cehov a ridicat pe umerii săi democraţia rusă care încă nu se înfiripa