Presupun că nu sînt singura: mi se întîmplă uneori, cînd merg cu autobuzul prin Bucureşti, să privesc locurile pe unde trec făcînd abstracţie de faptul că le ştiu de ani de zile; pe unele, de cînd eram copil. Încerc, adică, să-mi închipui ce şi cum ar vedea un om care ar ajunge pentru prima dată în Bucureşti (în România), fără a fi deloc prevenit în legătură cu firea şi obiceiurile băştinaşilor. Nu e un exerciţiu înviorător: la capătul lui ajung întotdeauna enervată şi deprimată. Şi, totuşi, refac destul de des experienţa. Sper, de fiecare dată, că rezultatul va fi diferit. Măcar un pic. Am încercat să mă distrez astfel şi acum vreo două luni, însă la o scară mai amplă - naţională, putem zice -, călătorind cu autocarul spre Italia. Autobuzul este înfăţişat de către proprietari (o firmă de "transportatori" din Rîmnicu-Vîlcea, dar amănuntul nu are importanţă) drept o culme a confortului şi civilizaţiei: scaune rabatabile, aer condiţionat, televizor şi toaletă "încorporate". Sigur, scaunele pot fi lăsate pe spate, dar, cum spaţiul dintre ele e foarte strîmt, înseamnă că, dacă stai tu comod, vecinul dindărăt suferă. Şi oricît de insensibil ai fi la durerea aproapelui, nu poţi, totuşi, să-l persecuţi aşa vreme de ore întregi. Aerul condiţionat funcţionează, dar "suflă" ori prea tare, ori prea slab şi, pînă la urmă, tot clasica relaţie personalizată rezolvă problema: din cînd în cînd, cineva strigă la "domnu' şofer" rugîndu-l să-i dea drumul sau să-l închidă, după caz. Televizor există, dar nu merge - a mers la perfecţie pînă săptămîna trecută, dar (ca să vezi ce ghinion!) cineva sau ceva "i-a cauzat" şi acum încă n-a apucat meşterul să-l dreagă. În fine, toaletă este, dar acolo, cînd nu sînt depozitate felurite găleţi şi boarfe vechi, îşi amenajează domnii şoferi un mic dormitor unde se retrag cu schimbul: ce vreţi, doamnă, e drum lung, trebuie să ne odihnim - e ma