The Terminal, filmul recent al lui Spielberg, ni-l prezintă pe Tom Hanks ca pe un est-european captiv în interregn, într-un spaţiu de perpetuă tranziţie: nici patrie, dar nici străinătate; nici casă, dar nici de tot instituţie. Exil prietenos, teritoriu acomodant, summum de traiectorii buimace şi aparent lipsit de pliuri ale intimei retrageri de pe traiectorie - terminalul de aeroport trebuie gîndit ca un spaţiu altfel (Foucault), unul care nu ogoieşte dorul de casă, dar - după multe călătorii - oferă în schimb propriile nostalgii. În chip straniu, pentru personajele aflate în perpetuă mişcare ale lumii de astăzi (şi mulţi est-europeni, printre care şi eu, se vor fi recunoscut în personajul lui Hanks), aceşti topoi ai locuirii pe traiectorie, de la terminalul de aeroport la lanţul hotelier şi la lanţul de restaurante, sînt singurii care oferă un - puteţi să-l numiţi astfel, cu ironie sau cu duioşie - surogat de homey feeling. Pe deasupra - şi prin capilarele - stabilităţii de odinioară, localul şi globalul îşi dau mîna, informîndu-se unul pe celălalt. Locuirea pe traiectorie şi forma stranie de acasă-în-străinătate pe care urmează să o descriu în cele ce urmează nu sînt singurele ciudăţenii pe care ni le oferă societatea contemporană spre a ne ogoi grijile cu privire la alienarea fără limite a fiinţei umane prinse în cotidian. Traiectoriile care unesc exilaţii de "acasa" lor, rămasă undeva în urmă în timp şi spaţiu, se hrănesc din alimente şi băuturi de "acolo", care sînt aduse "dincolo" de marile corporaţii, de globalism. Grupurile etnice din exil sînt avide de a consuma nu doar hrană, ci şi informaţie sau divertisment de acasă, lucru făcut posibil de inter-conectivitatea reţelelor de circulaţie, informaţie şi comerţ. A comanda direct, pe Internet, fără intermediari chiar, produse de "acasă", sau servicii care să fie performate "acasă" fără a mai fi necesară