Pentru că un PSD prea mare face rău democraţiei din România. Nu este vina PSD-ului că a rămas vreme de aproape patru ani singur pe scenă şi că ambasadele occidentale şi delegaţia UE ajunseseră singura formă eficientă de limitare a puterii sale. Dar este vina PSD că în condiţiile date nu a făcut nimic să se autolimiteze, că a dus un adevărat asalt împotriva a tot ce nu era PSD în administraţie, justiţie, presă, societate civilă. Cu alte cuvinte, avînd posibilitatea să comită abuzuri, nu s-a înregistrat măcar o încercare de salvare a aparenţelor, de auto-limitare. Din 2000 încoace, democratizarea României a regresat la toate capitolele. Modelul românesc devine paradoxal: regres în ce priveşte presa liberă, corupţia, justiţia, administraţia şi asta în condiţiile unei creşteri economice susţinute şi a apropierii accentuate de Occident (NATO, UE). După 2000, PSD a fost pus în situaţia de a gestiona o Românie total diferită faţă de cea pe care o lăsase în 1996. Cînd a plecat de la putere, Ion Iliescu era văzut în Vest ca un portret din galeria refuzaţilor autoritarişti Miloşevici, Lukaşenko, Tudjman, Meciar; s-a întors ca un preşedinte care negocia intrarea în NATO şi UE (e singurul din grupa lui care a reuşit reşaparea imaginii). Este meritul PSD că nu a întrerupt occidentalizarea începută în 1996, dar România s-a schimbat, iar PSD a rămas acelaşi partid autoritarist, reglat de "principiile" lui Octav Cozmâncă şi Şerban Mihăilescu: ei dau tonul în partid şi nu occidentalismul de paradă al unor Năstase sau Geoană. Pentru că un PSD prea mare nu poate fi controlat de nimeni. Simplul fapt că un partid este dominant pe scena politică nu duce în mod necesar la abuzuri. Ştiinţa politică comparativă înregistrează această situaţie chiar în state cu democraţie consolidată, cum ar fi Suedia, unde social-democraţii domină de decenii. Dar experienţa din ţările cu democraţie de