Adevărul este că preşedintele Iliescu avea dreptate, atunci, în 1990-'91. Iată, pe scurt fie spus, cum am ajuns la această concluzie. Să fi fost prin vara lui 1991 cînd doi colegi de facultate s-au unit în faţa lui Dumnezeu şi a colegilor de an. Ah - nimic nu se compară cu o nuntă de studenţi! (Dacă aveţi puţin peste 18 ani şi o notă onorabilă la bac, veţi putea verifica în curînd ideea precedentă; dacă sînteţi single şi aveţi peste 30 de ani, poate nu ar strica să vă gîndiţi la o a doua facultate!). După nuntă, la cîteva luni, intram în camera proaspetei familii, din blocul B al Complexului Grozăveşti şi... (Ah şi iarăşi ah, simt că nu pot merge mai departe fără să vă atrag atenţia că degeaba aţi trecut prin viaţă dacă nu aveţi idee cum arată o cameră de studenţi, din cele cu două paturi, din Grozăveşti; mai aveţi timp, pînă la sfîrşitul acestei poveşti, să daţi un telefon, să vă conectaţi la Internet, faceţi ceva, altfel scopul e compromis.) Revin: intru aşadar în camera lor şi ce văd pe pervazul ferestrei, întors aşa, şmecher, cu faţa spre cameră, puţin oblic, şi cu antena obraznic ridicată? Un super-dublu-radio-casetofon, lunguieţ şi nichelat, respirînd ergonomic prin toţi porii plasticului său. Uauuu! - am spus eu atunci, dorind a le sugera însurăţeilor că o asemenea manieră de utilizare a fondurilor de la nunta cu dar merită toată admiraţia. Mai fac un pas - văd şi marca. Uauuu! - am mai scos eu o dată, interjecţie ce ar vrea să transmită tinerilor de azi ideea că pe vremea aceea Panasonic era chiar un nume! Ete, draci! - a spus în acel moment capul familiei, cu un zîmbet uşor plictisit (pentru că avea să urmeze o explicaţie pe care el o da fiecărui musafir în parte), după care a continuat: Dă-te mai aproape! Taiwanul să trăiască! M-am dat mai aproape şi ce văd, oameni buni: pe scula de pe pervaz nu scria Panasonic, ci Pawasonic. Vreme de vreo şase săptă