Sfîrşit de iunie, sîmbătă seara, în curtea interioară a unui imobil de pe cheiul canalului St Martin, faţă în faţă cu Hôtel du Nord, une toef (adică o petrecere) se anunţă. Într-un cadru fusion bavarezo-chinez, în care domină o clădire în formă de U de un singur etaj, fostă fabrică, actuală locuinţă renovată în stil germanic montagnard de un grup de arhitecţi, la adăpostul grădinii de bambus care asigură intimitatea apartamentelor înşiruite pe palier şi accesibile de pe balconul din lemn minim prelucrat, cîţiva necunoscuţi se întîlnesc pentru a degusta preparate franţuzeşti, mediteraneene şi iraniene. Doris îmi povesteşte despre primii ei ani de viaţă din Timişoara, şi despre noul apartament în care s-a mutat de curînd. Michael, european din Wimbledon (cum se prezintă el însuşi) şi anarhist convins, deapănă amintiri din cei 13 ani de corespondenţă pentru Financial Times în Orientul Mijlociu şi din ceilalţi opt ani de pribegie printre şamanii indieni din statul Washington (vezi Dead Man de Jim Jarmusch). Johanna, poate singura persoană născută la Paris, şi Dariush, suedez născut în Iran, amîndoi psihanalişti din şcoala lui Lacan, vorbesc despre plănuita călătorie a Johannei la Teheran. Paul, un luxemburghez, schimbă impresii politice cu Elena, istoric cipriot (căreia îi datorăm prezenţa Retzinei la această mică petecere). Eu ascult poveştile doamnei Martine despre aventurile sale cu români din Paris, în care Liviu, un "poet cu o pălărie ridicolă", este personajul principal în jurul căruia gravitează alte personaje la fel de pitoreşti. Dacă cineva ar fi surprins instantanee ale aceleiaşi seri în diverse locuri din Paris, fotografiile ar fi similare. Varietatea umană şi efervescenţa dată de aceasta sînt unice în capitala luminilor. Dar lumina înşeală de multe ori. Parisul este luat drept epitomul Franţei, în timp ce Franţa este invizibilă din cauza luminii orbito