Cînd am ajuns, la sfîrşitul lui noiembrie 1991, la Paris (fără să ştiu, bineînţeles, că voi rămîne acolo nu trei ani, aşa cum prevedea contractul iniţial de la INALCO, ci aproape şase), m-am grăbit să rezolv problema locuinţei. Aveam deja o pistă, graţie amabilităţii prietenului Christian D., care vorbise cu un fost coleg de facultate (şi a căror prietenie se cimentase, cum îmi spunea mîndru Christian, pe baricadele lui mai '68 şi în organizaţia troţkistă în care activaseră împreună). Mama colegului rămăsese singură în casa din Ermont, un orăşel din nordul Parisului (douăzeci şi două de minute pînă la Gare de Nord), şi avea, la etaj, două camere, pe care le-ar fi închiriat la un preţ rezonabil, fiul dorind de fapt ca în casa mamei, ce se apropia de 80 de ani, să stea o persoană de încredere, care să mai aibă grijă, cînd era nevoie, de treburile casei. M-am dus să văd despre ce este vorba şi aşa am cunoscut-o pe doamna Bruhmann, personaj absolut extraordinar, care m-a cucerit din primul moment prin vitalitate şi umor. Evreică originară din Chişinău, părăsise România pe la mijlocul anilor '30. Acasă se vorbea idiş şi în ruseşte; învăţase româneşte tîrziu, după 1918, dar simţise această a treia limbă ca pe una impusă de "ocupanţi" (de altfel, începea invariabil amintirile pe această temă cu formula: "După ce românii au ocupat Basarabia..."). Muncise din greu (fusese croitoreasă), însă în Franţa s-a căsătorit cu Bruhmann, inginer de mine, şi el originar din Basarabia. Erau patru fraţi, stabiliţi în Franţa şi în Statele Unite, iar dintre ei se detaşa figura lui Boris Bruhmann, militant comunist (în ilegalitate) în România, actor important al Rezistenţei franceze (unul din puţinii care au rămas în viaţă din grupul Manoukian - celebra afacere a "Afişului roşu"), pe care l-a intervievat în mai multe rînduri Stéphane Curtois, printre altele şi pentru un documentar care