Iată un titlu bun pentru a saluta sărbătoarea naţională. La ultimul congres al US Society for French History, ţinut, în mod excepţional, anul acesta la Paris, la mijlocul lunii iunie, pentru a sărbători un secol de existenţă, unul dintre participanţi, profesor de mare renume, specialist în istoria Franţei moderne la Harvard, întrebat de un gazetar de la Libération asupra motivelor opţiunii sale profesionale a răspuns aşa: "Tînăr student, în urmă cu patruzeci de ani, am fost fascinat de această ţară, devenită mică, şi care, în pofida acestei realităţi, încă se considera centrul lumii şi vorbea mereu în numele universalului". Să lăsăm deoparte orgoliul naţional şi să observăm că acest universitar a relevat ceea ce a devenit expresia unei aroganţe detestabile, fiindcă e golită de orice substanţă. Dacă privesc la rece ţara mea, diagnosticul mi se pare justificat, pentru că văd cum Franţa devine, din ce în ce mai evident, propria ei caricatură: Franţa parodiază ceea ce a fost odată Franţa. Fanfaronada a înlocuit discursul de putere real, cum era cel de pe vremea lui Ludovic al XIV-lea sau de pe vremea lui Napoleon. În cîmpul politicii - în pofida unor modeste succese fără efecte globale semnificative, cum a fost, în 1968, discursul din Cambodgia al lui de Gaulle şi recentul refuz de a merge pe urmele neo-conservatorilor americani în Orientul Mijlociu -, Franţa (nu doar clasa politică, ci poporul în totalitatea sa diferenţiată) şi încă de mult, nu mai e capabilă de sacrificiile necesare pentru a se dota cu mijloacele militare, economice şi culturale ale unei puteri care i-ar permite să desfăşoare un praxis adecvat discursului ei universal. Dacă înscriem această pierdere de substanţă în profunzimea memoriei istorice, e cazul să reamintim că, după 1814-1815, după înfrîngerea de la Waterloo, Franţa a pierdut iremediabil puterea mondială, chiar dacă au mai fost reveniri