„Nu exista ceva
care sa nu poata fi reprezentat
pe o scena. Daca spui ca nu poti pune
in scena ceva, inseamna
ca nu poti vorbi despre acel lucru
si deci ii negi existenta.“
Sarah KANE
Paradigma conventiilor teatrale implica un anumit corpus de strategii de codificare si interpretare, operate in interiorul unui limbaj specific. De la prima lectura a textului si pina la ultimul detaliu din decor, totul se subscrie unor indici coventionali, conceputi si recunoscuti ca atare. Conventia este acordul de fictionalitate stabilit intre un emitator si un receptor, cu conditia ca ambii sa se raporteze la aceeasi functionalitate a codului propus ca referent. Altfel spus, conventia este lantul semiotic mai mult sau mai putin elaborat, a carui viabilitate este acceptata de toti cei implicati in descifrarea mecanismelor lui. Avem mai multe grade ale insinuarii conventiei, care, la un moment dat, se pot suprapune. Exista o conventie zero sau conventia iminenta – cea a ridicarii cortinei si a integrarii in fictiunea propusa, o conventie-capcana, in care este destructurata conventia de obicei cunoscuta – actorii sint printre spectatori si ii provoaca sa intre in joc (cazul spectatorului co-autor), o conventie tipologica – cea a mastilor din Commedia dell’Arte sau Teatru Nô etc. –, o conventie teatralizanta – teatrul in teatru – si, cea mai periculoasa, conventia unui teatru devitalizat, mortificant, ostentativ figurat. Stabilirea unui anumit tip de conventie grefeaza toata structura interioara a spectacolului si pirghiile lui subiacente. In Dogville, asistam la o punere in abis a conventiei ca procedeu cinematic de dispunere spatiala a unei lumi-enclava si la o extindere a ei ca circumstantiere mentala ce incorporeaza personajele. Intre granitele inocent desenate cu creta, ca niste tuse discret trasate, personajele comit cele mai cumpli
