Între un circ şi altul, între o demisie scrisă şi apoi ruptă, între o ceartă în familie urmată de divorţ, România are şi bucurii: pentru câteva zile, suntem stăpânii sabiei lui Ştefan cel Mare! Prilej de nestăvilită mândrie, de juisări clocotitoare şi de infinite ropote de aplauze. Purtată precum sfintele moaşte, obiectul de recuzită din dotarea faimosului autocrat medieval a devenit un titlu de nobleţe pentru bieţii români cărora în afara bucuriilor abstracte nu le-a mai rămas absolut nimic.

Farsa cu iz naţionalist, interpretată şi orchestrată de binecunoscuţii maeştri ai arcuşului demagogic, prinde extraordinar, ca orice comicărie de bâlci. Nu ştiu câţi dintre ei chiar ar vrea să fi trăit pe vremea lui Ştefan. Eu, unul, în nici un caz. Nu cred c-aş fi avut mai mult respect faţă de domnitorul cel "iute vărsătoriu de sânge nevinovat" decât am pentru Iliescu şi hoardele lui de mineri. Şi nici mare simpatie n-am pentru că-i tăia pe boierii ce se opuneau vocii sale dictatoriale, exact pentru motivul pentru care n-am pentru Iliescu, astăzi, că nu-i "taie" pe baroni. Ce să fac, autoritarismul de orice tip îmi repugnă, oricât ar fi el de poleit cu litera de aur a "slovelor străbune". Îmi plac reformatorii, înnoitorii, contestatarii, şi nu inşii care-ţi dau cu sabia în cap pentru că aşa au ei chef.

Ştefan cel Mare a domnit patruzeci şi şapte de ani. Despre el s-au scris multe şi se ţin minte multe. Legenda coboară până în copilăria sa nefericită, când turcii erau cât pe ce să-l spânzure de stejarul din Borzeşti. Se vorbeşte despre amantele (ţiitoarele) lui, despre temperatmentul său nestăpânit, despre vitejia sa indiscutabilă. A purtat zeci şi zeci de bătălii, unele câştigate, altele, cele mai multe, pierdute. Există pagini admirabile de istorie şi literatură despre războaiele sale. Nu le-am citit, desigur, pe toate. N-am, prin urmare, cum să