*

* *

Dumnezeu mai este cînd mi-l aduc aminte. Cu un soi de mînie, cu disperare, cu nostalgie. L-am ajutat să treacă strada printr-un loc interzis.

Mă grăbesc, mi-a spus, mi-e teamă că

deja a închis.

Mă grăbesc şi eu, mă întorc acasă, am

ceva de scris.

L-am ajutat să treacă printre claxoane şi faruri, printre vietăţile străzii, printre balauri. Pe atunci, seara, mi se năzăreau balauri, fel de fel de jivine şi locomotive cu aburi.

Acum mă duc acasă şi mă apuc de scris.

N-ai decît, dar află de la mine că eşti tîmpit, a zis.

Ce să fac, pe atunci mi se năzăreau balauri, diverse jivine şi locomotive cu aburi. Credeam cu tărie că trebuie să scriu despre asta, pentru ca toată lumea să ştie.

Lumea ta sînt doar eu - mi-a şuierat Dumnezeu. Vino cu mine şi n-o să-ţi pară

rău.

Dar scrisul?

Sminteală curată. Necurăţenie

desfrînată.

Vii?

Unde?

Unde vrei: în mîine, în ieri, în tot locul sau nicăieri. Totul e o

părere - am să-ţi dau mîngîiere.

Şi alinare?

Da.

Şi dimineaţa ţigări la cafea?

Era tîrziu. în jur, luminile se prefăceau în şoapte şi ziua în noapte. Mi se năzăreau din ce în ce mai tare balauri, uriaşe jivine, locomotive cu aburi. Una dintre ele a şuierat şi-a oprit. M-am urcat, a şuierat

şi-a pornit.

Bagă cărbuni! - am auzit. Bagă şi vei

conteni din murit.

Să-l luăm şi pe El, am îndrăznit.

Tu bagă cărbuni, ăsta e trenul tău - al

Lui n-a venit.

Dumnezeu mai este pentru că mi-l aduc aminte: se făcea tot mai mic şi mai mic, înghiţit de asfalt şi cuvinte.

*

* *

cu aceşti ochi, cu care n-am văzut

niciodată la mai mult de-un metru

depărtare,

urmăresc lumina ca pe un lucru străin

şi