La ce bun încă un simpozion de sculptură, iată o întrebare la urma urmei legitimă când au trecut mai mult de 30 de ani de când la Măgura Buzăului se inaugura primul simpozion de sculptură în aer liber din România. Cu un oarecare decalaj faţă de evenimente artistice similare apărute în Europa de Vest puţin după 1950, taberele de sculptură au proliferat şi la noi, aclimatizând un tip de activitate artistică, dintre multele pe care modernitatea le-a inventat şi exersat, care-l scotea pe artist din atelier pentru a-l reintegra comunităţii, fie ea cel puţin aceea restrânsă, de breaslă, dacă nu şi unora mai cuprinzătoare. Astăzi, programe de tip AiR (Artists in residence), preiau la urma urmei aceeaşi idee la nivelul unor forme şi tehnologii diferite de expresie artistică.

Dincolo de atmosfera trecătoare de emulaţie pe care simpozioanele de sculptură o promovează, au rămas prin toate părţile ţării, câmpuri de menhiri, muzee sui-generis, neglijate în general de autorităţi. (În treacăt fie spus, acum câţiva ani, am avut ocazia să constat starea deplorabilă în care se găsesc sculpturi ale unor autori importanţi - George Apostu, Silvia Radu, Ion Condiescu, Anton Eberwein, Adina }uculescu etc. - plasate pe malul mării, la tabăra studenţească de la Costineşti, prin anii '70. Astăzi un fel de ruine ale trecutului recent, stârnesc cel mult mirarea autorităţilor locale, care nu găsesc nici măcar cuvântul potrivit pentru a le desemna. Un minim respect al valorilor artistice impune restaurarea acestor lucrări şi includerea lor într-un fel sau altul într-un circuit cultural. Fără componenta culturală, turismul pe care economia românească aspiră să-l pună pe picioare este de neconceput.)

Model de manifestare artistică deja clasicizat, taberele de sculptură în aer liber continuă să atragă artişti, de la proaspeţi absolvenţi ai academiilor de artă la consac