În urmă cu cîţiva ani, centenarele unor mari scriitori europeni trezeau din somnul actualităţii cîteva dintre media culturale: părăsind cabalele şi răfuielile hebdomadare, se redescopereau atunci, din necesităţi aniversare, personalităţile lui Nabokov, Borges, Julien Green etc. Era vorba, să precizăm, de centenarul naşterii lor. Un nou centenar ar fi trebuit să umple însă, în acest an 2004, paginile tuturor publicaţiilor lumii: centenarul Cehov. La noi - pînă acum - aproape nimic semnificativ. O altă precizare se dovedeşte în acest context capitală: de data asta, este vorba de centenarul morţii lui Anton Pavlovici.

Oricît ar părea de curios, Cehov s-a stins din viaţă la doar 44 de ani, relativ tînăr, şi a fost - biografic vorbind - un om al secolului XIX; însă opera lui nu se deosebeşte fundamental, ca stil şi viziune generală, de cea a marilor prozatori din secolul XX. Distanţa spirituală dintre el şi Julien Green mi se pare mai mică decît cea care îl separă de contemporanul său Dostoievski ori de Tolstoi, care i-a şi supravieţuit cu şase ani.

Ceea ce a putut realiza Cehov, ca valoare şi volum, în numai cîţiva ani ţine de miracol - la fel ca şi în cazul lui Maupassant, cu care se înrudeşte profund. O cantitate enormă de mici bucăţi, schiţe şi nuvele, pe care nu le pot cuprinde două volume masive din ediţia Pléďade ; cîteva piese de teatru ce fac din Cehov unul dintre cei mai jucaţi dramaturgi ai tuturor timpurilor; în fine, articole şi pagini confesive de valoare extraordinară. Cînd a avut timp autorul să dea naştere unei asemenea lumi, el, care a practicat medicina zi de zi, cu fervoare apostolică, luptîndu-se din greu în ultimii ani de viaţă cu o boală necruţătoaare? Iată că a avut! Este, probabil, o trăsătură a geniului aceea de a afla că ziua are totuşi 24 de ore şi de a trage de aici toate concluziile!

Cînd spunem