A scrie ceva despre Norman Manea, prozator nu prea bine văzut sau chiar nevăzut în România dar considerat, din Europa şi până în America, unul dintre cei mai importanţi scriitori ai secolului 20 (îi urez cel puţin aceeaşi consideraţie în continuarea secolelor!), nu este o treabă prea uşoară.

La început, pentru mine, Norman Manea nu a fost decât o cunoştinţă care, la rugămintea poetului Florin Mugur, a pus o vorbă bună acolo unde trebuia ca să obţin o slujbă în Bucureşti. Cu timpul însă, gestul său a dobândit tot mai multe înţelesuri, aşa cum se întâmplă, de obicei, atunci când îţi intersectezi destinul cu o personalitate deoarece, după aceea, trecerea timpului nu simplifică, ci semnifică lucrurile. Oricum, prima impresie pe care mi-am făcut-o, cunoscându-l, a fost că îi lipseşte cu desăvârşire acea valoroasă aptitudine a câinelui de a aparţine cuiva.

Şi iată că nu pot evita nici eu prostul obicei (uneori!), ca atunci când vorbesc despre alţii, să fie vorba mai mult despre mine. Şi poate că este şi firesc să fie aşa. Orice scriitor este tentat "să facă din viaţa sa o continuă materie primă a creaţiei", cu atât mai mult cu cât sânt unul dintre acei "destui scriitori care nu-şi prea înţeleg în profunzime condiţia, ci doar şi-o trăiesc ca o proiecţie dramatică în idealitate."*) Chiar şi personajele din puţina mea proză nu fac altceva decât să mă "reprezinte" în împrejurări imaginate, de obicei extrem de dificile şi, astfel, calvarul scrierii se mai ameliorează, pentru că devin eu însumi curios cum m-aş comporta dacă ar trebui să mă confrunt, în realitate, cu astfel de situaţii.

Şi nu ştiu de ce acum, la vârsta aceasta, adică ajuns la adânci bătrâneţi, atât de adânci încât nu mai pot ieşi la suprafaţă, am impresia că însuşi destinul nu a făcut altceva decât să-mi testeze rezistenţa în situaţii dramatice, de multe o