A compune înseamnă, în definitiv, a şti că ceea ce nu a fost încă produs în sunet nu are vreun alt sălaş, nu reprezintă vreo prescripţie, ci este doar virtualitatea unei locuinţe imanente a unui sens unic, nepereche. Dar poate fi oare sensul de-construit? Adică, transformat în non-sens sau în anti-sens?

"Forma, spunea Derrida, fascinează atunci când mai ai capacitatea de a înţelege forţa din interior". O aserţiune care îi dă apă la moară lui Nietzsche, cel ce paria pe creaţie şi nu pe alcătuire. Cum rămâne însă cu de-construcţia? Mimându-l pe Derrida, unii compozitori solicită zdruncinarea formei, îmbrâncirea soluţiilor arhitectonice, îmbrăcate în veşminte sistematizate. Pentru ei solicitările structuraliste devin doar iluzii ale libertăţii de compunere, reclamând dislocări şi izgoniri, evacuări şi destrămări ale schemelor formale, îndelung polisate de tradiţia muzicală savantă. Opusul "sfârtecat" (ca să folosim un termen introdus de Jean Rousset) reprezintă prioritatea de-constructiviştilor ce îşi pot revendica, la o adică, ascendenţa de o acută notorietate instaurată în zona criticii literare de un Bachelard, Raymond, Picon ori Starobinski, dar care, în plan componistic sonor, comportă doar înrudiri şi filiaţii răzleţe (poate un John Cage, pe alocuri, un Eric Satie, în ordine facturală ori un Morton Feldman, în plan mai degrabă psihologic). Unii l-ar putea chiar invoca pe Beethoven, maestrul dezvoltărilor prin eliminare, al surpărilor şi ruinărilor microstructurale. Numai că "titanul de la Bonn" a fost "lucrătorul" ce a ţinut permanent într-o mână pikamerul şi în cealaltă mistria, jucând deopotrivă, aproape instantaneu, rolul spărgătorului şi betonistului, demolatorului şi ziditorului. în definitiv, secretul lui Beethoven constă în faptul că muzica lui se clădeşte din dărâmături şi se dărâmă din ceea ce compozitorul clădise anterior. Dar de-constr