Povestesc doar pentru mine, de bună seamă, dar şi pentru un cititor ideal, care ar găsi că sînt un interesant caz de umanitate" - se confesează Darie, eroul din Paradisul suspinelor, vorbind mai degrabă în numele lui Ion Vinea, autorul, al cărui alter ego s-a spus nu o dată că ar fi. Un "caz", iată latura cea mai expusă a acestui "clasic al avangardismului", atît de refractar, totuşi, la fixarea în formulă. Giurgiuvean ca şi Tudor Vianu, cu care mai are în comun prin pură coincidenţă şi anul morţii, Ion Vinea (Ioan Eugen Iovanache - 1895-1964) va fi, prin excelenţă şi pentru destulă vreme, creatorul fără operă. Risipit prin periodice, "prinţul" avangardei româneşti are o traiectorie evolutivă în zigzag, cu dese evadări de la principiile sale teoretice. Debutează sub steaua lui A. Samain (din care şi traduce) în revista Simbolul fondată în 1912 sub impulsul puternicului Schwung juvenil de către elevul I. Iovanaki (o primă pretenţie grafică de imortalizare a numelui) împreună cu S. Samyro (Sami Rotenstock), viitorul T. Tzara. Prieten bun şi cu Marcel Iancu, un împătimit pictor "constructivist", I. Vinea devine unul dintre promotorii modernismului nostru extremist cu vad bun în propria-i revistă Contimporanul, apărută zece ani mai tîrziu, în 1922. Aici se regăsesc grupate numele unor colaboratori iluştri, printre care T. Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu, N. D. Cocea (de la care Ion Vinea preia în 1930 directoratul Faclei), dar şi Paul Eluard sau Louis Aragon. După publicarea incendiarului Manifest activist către tinerime în 1924, prestigiul revistei creşte, ea tutelînd şi alte "organe ale mişcării moderniste": revistele 75 H.P. (cu Voronca la cîrmă) şi Punct. Aici şi acum se fac resimţite pe deplin accentele dadaiste, se pun bazele pictopoeziei "inventate de Victor Brauner & Ilarie Voronca", se vorbeşte despre "secolul-sinteză", despre simultaneitate şi integral