Când îşi susţinea teza de doctorat despre I. L. Caragiale, în 1910, la Leipzig, sub îndrumarea profesorului Gustav Weigand, un devotat al culturii române, Horia Petra-Petrescu (1884-1962) nu avea decât 26 de ani. Nu e neapărat nevoie să-i acordăm circumstanţe atenuante din pricina juventuţii, căci teza e bine gândită ca structură, echilibrată ca interpretare şi de o sobrietate universitară obişnuită în exprimare, dar trebuie să ţinem cont că are o prioritate absolută în tratarea monografică a operei lui I. L. Caragiale, operă aproape încheiată în acel moment, dacă ne amintim că viaţa dramaturgului se va sfârşi subit în 1912 la Berlin. E un fapt de notorietate că Gustav Weigand declanşase la Lipsca un interes major pentru studiile româneşti, mai ales în domeniul lingvisticii şi al etnografiei, iar în România era un familiar al mediului academic. În 1893, crease acolo un Institut pentru limba română, ce publica şi un anuar, unde îşi găseau locul firesc tezele de doctorat şi alte studii din acelaşi domeniu, al culturii române.

În volumele combinate 17-18 ale anuarului lipscan al Seminarului românesc apare în 1911, în germană, teza lui Horia Petra-Petrescu, rămasă până astăzi ca şi necunoscută şi transformată cu timpul într-o simplă fişă de informaţie bibliografică, literă moartă într-o arhivă ce părea depărtată în timp şi spaţiu. Profesorul universitar orădean Ioan Derşidan, prefaţatorul expert al lucrării, a făcut un gest recuperator întru totul lăudabil, sprijinit eficient de colaborarea profesorilor germani Klaus Bochmann, de la Leipzig, care oferă în postfaţă informaţii interesante, documentate la faţa locului, despre anvergura studiilor româneşti iniţiate de Weigand, şi Rudolf Windisch, de la Rostock, asociat al Facultăţii orădene de Litere, îngrijitorul versiunii germane a tezei reeditate. Traducerea în româneşte, fără să pună, din câte îmi închi