Barbu Cioculescu a avut parte de o, ca să zicem aşa, falsă ursitoare în persoana criticului Vladimir Streinu: "împlineam patru ani cînd primeam primul mesaj scris în viaţă: o carte de vizită de la Vladimir Streinu în care acesta-şi exprima dorinţa glumeaţă (oare?) ca nimeni să nu mă încline Ťcătre meseriile literareť". îmi menea modul cel mai complet de exprimare, tăcerea, al cărei cod îl cunoştea, acest om trăitor între oameni şi, totuşi, atît de secret". Urare ce consună cu cea adresată de Caragiale odraslelor sale, în ambele rînduri nesocotită de destin. E adevărat că fiul lui Şerban Cioculescu a crescut într-o atmosferă ce constituia o permanentă ispită. Providenţa, mărturiseşte d-sa, i-a acordat favoarea de a se forma încă înainte ca propria-i conştiinţă să prindă contur, în vibraţia a două voci, cea paternă şi cea a lui "nenea Nicu", acelaşi Vladimir Streinu, angajate într-o irezistibilă confruntare: "Auzeam, pe la şase ani, nume ce-mi sunau miraculos - Valéry (cînd Paul, cînd Larbaud), Croce, Gide, De Sanctis, Walter Pater, Thibaudet, cuvinte ce lunecau necunoscute, pe cît de cuprinzătoare de parfum.

Mă încînta pasiunea pe care competitorii a ceva ce-mi scăpa cu desăvîrşire o puneau în argumentaţie, iar cînd am mijit a pricepe sensul acestor schimburi de idei, reala gravitate a mizei, un al treilea ochi mi s-a deschis, trădînd, astfel, sfatul cel mai greu de urmat". Acest "al treilea ochi", al minţii orientate deopotrivă spre sine şi spre lume, i-a revelat tînărului vlăstar un fapt esenţial, cel al manifestării raţiunii critice, în condiţiile optime ale perfectei libertăţi de opinie şi ale naturalelor controverse decurgînd din postulatul raţiunii personalizate. întrucît lungile conversaţii "se purtau sub cortul lucidităţii, al sincerităţii critice, al amendării oricărei aproximaţii, sub flamura aceluiaşi simbol, al raţiunii, dar, şi deloc par