Simplitatea formală a poeziei lui Ioan Flora se datorează unui mod special de a lucra cu imaginile. Acestea se adună în forma lor brută, cel mai adesea în enumerări care, în aparenţă, mizează să construiască lipsa de sens. Dar sensul acestor alăturări e chiar descoperirea existenţei, în imediata vecinătate a unei lumi care se dezvăluie în formula aglomerării de detalii banale. O poezie care amestecă mai multe contradicţii: sînt texte construite după reguli de artă poetică, şi totuşi pătrunse de o neaşteptată exaltare lirică. Sînt texte moderne, în multele înţelesuri ale acestui cuvînt, şi totuşi descriu naiv-pitoresc frumuseţea idilic-parodică a peisajului rural. Dar şi pe cea a oraşului năpădit de nenumărate, inutile, obiecte...

Ioan Flora, poetul despre care scriu astăzi, e un balcanic. În înţelesul bun al cuvîntului. În primul rînd pentru că s-a născut într-un spaţiu balcanic, cu tot amestecul acela pitoresc şi contradictoriu de etnii - într-un sat din Voievodina. Studiile le-a făcut în România. A tradus în română din Vasko Popa şi Adam Puslojic, a scris mai multe volume de poezie bine primite de critică, iar acestea au fost, la rîndu-le, traduse în mai multe limbi şi a luat pentru ele numeroase premii literare. Poezia lui poartă şi ea, în haine moderne, altfel poate decît ne-am aştepta, amprenta balcanismului.

Iapa Dunărea e un volum antologic. Sînt incluse aici: Fişe poetice (1977), Lumea fizică (1977), Terapia muncii (1981), Starea de fapt (1984), O bufniţă tînără pe patul morţii (1988), Discurs asupra struţocămilei (1995), Tălpile violete (1990), Iepurele suedez (1997), Medeea şi maşinile ei de război (1999).

Versul de început al poemului În ordinea în care continuu să exist, care deschide antologia, rezumă esenţial atitudinea poetică a lui Ioan Flora: "În jurul meu, lumea". Vorbeam despre balcanismul poetului. Aici