Episodul care urmează este refăcut cu ajutorul fanteziei, dar nu e nicidecum fantezist. Am pus cap la cap documente, informaţii istorice, scrisori, memorii, articole de gazetă, imagini şi a ieşit o secvenţă de viaţă cotidiană din secolul al XIX-lea. Protagoniştii ei se întîmplă să fie oameni intraţi în istoria literară. Dar în ziua de 15 februarie 1882 ei erau oameni obişnuiţi, preocupaţi de griji personale, iar firele vieţii lor erau atît de încîlcite, de "omeneşti, prea-omeneşti" încît nimeni nu vedea încă în ele conturul adînc al destinului.
SEARA DE LUNI
În februarie soarele apune devreme, încă de pe la 5 şi jumătate. La 6 e deja întuneric, iar umblatul pe străzile capitalei, prost pavate, devine anevoios. În capitala Regatului României (de la a cărui proclamare nu s-a împlinit încă anul) iluminatul se face cu lumină de lună, cu becuri de gaz aerian şi lămpi de petrol adunate mai ales în centru. Aici, în centrul Bucureştilor, se află şi Teatrul cel Mare. De la înfiinţarea lui au trecut trei decenii. În 1852, cînd s-a terminat clădirea, i s-a spus "cel Mare" pentru a-l deosebi de Teatrul Mic, Momulo, iar inaugurarea s-a făcut în ultima zi a anului, la lumina fumegoasă a lumînărilor de seu. Lumînările au fost înlocuite curînd apoi de lămpi cu ulei de rapiţă. După două decenii clădirea necesită deja reparaţii costisitoare: plouă înăuntru prin acoperişul găurit, tencuiala se scorojeşte, tapetul lojilor e rupt, băncile şi scaunele de la parter, dezmembrate, îşi arată cuiele care muşcă din pantalonii spectatorilor şi, mai ales, eclerajul se cere neapărat înlocuit de cel modern, cu gaz aerian. Anul 1875 este dedicat renovării teatrului, iar în ziua de Crăciun, cînd se deschide stagiunea, i se reajustează şi numele după cerinţele istoriei unui secol naţionalist: i se spune, de-acum încolo, Teatrul Naţional. Dar o