In anul de gratie 2000, Emil Boc era un ilustru necunoscut, pe a carui cariera politica nimeni nu ar fi pus ramasag.
Mic si rotofei, cu o figura blajina, ascunsa in spatele unor ochelari cu dioptrii mari, posesor al unui glas semipitigaiat si al unui debit verbal ce pune deseori auditoriul in incapacitate de concentrare la discurs, prezumat ca necopt pentru bataliile din ringul politic, parea pleziristul perfect, victima sigura a rechinilor dotati cu charisma, "papagal" si abilitati de combinagiu.
In patru ani, insa, a ajuns unul dintre parlamentarii cei mai activi si vizibili in mass-media, a avansat in ierarhia PD pana la scaunul de copilot al lui Traian Basescu si l-a batut la Cluj pe Ioan Rus.
Secretul succesului acestui veritabil antimodel de imagine este lesne identificabil: Boc s-a comportat ca un personaj care tinde catre statutul de profesionist, nu atat al politicii, cat al serviciului public. Inainte de intrarea in Parlament, a renuntat de bunavoie la practicarea avocaturii.
Chiar exprimata cu o cadenta verbala de pistol-automat, preocuparea fata de munca de legiferare pentru care, la urma-urmei, votantii l-au trimis in Parlament, i-a adus puncte castigatoare din partea electoratului, satul de invartitii si demagogii politicii dambovitene.
Data fiind priza la popor a micului politician clujean, partidele se vad nevoite sa-si intocmeasca listele pentru alegerile parlamentare din toamna-iarna in raport cu o noua unitate de masura: "boc"-ul.
"Boc"-ul indica noutatea candidatului in prim-planul politic, vointa acestuia de a pune interesul general mai presus de cel personal si gradul de constiinciozitate in indeplinirea obligatiilor demnitatii publice. S-a impus ca unitate de masura dupa alegerile locale, cand votantii au maturat din primarii figurile invechite, care ocupau jilturile edilita
