Dintr-un anumit punct de vedere, provincia caracterizează cel mai bine o ţară sau un popor. Nici satul, nici metropola. Spaţiul tradiţional, oriunde ar fi, în măsura în care supravieţuieşte, constituie prin definiţie o sursă de valori autentice; de partea lui, marele oraş (capitală sau nu) malaxează "la vîrf" atît de multe influenţe şi forme culturale, condensează atîta experienţă naţională, încît nu poate să nu fie captivant, chiar şi într-o ţară altminteri înapoiată - prin ce ar fi mai puţin fascinantă, în absolut, Havana faţă de New York? Provincia, în schimb, rămîne în zona gri. Vulnerabilă. Oricînd periclitată de kitsch, parvenitism, confuzie a valorilor, promiscuitate, izolare sau chiar mizerie şi, deci, susceptibilă de a reflecta fidel starea profundă, stadiul real al unei comunităţi. Nu degeaba provincialismul a căpătat în uzul lingvistic un înţeles peiorativ. Vorbim de un comportament provincial, de mărginire sau mentalitate provincială, dar şi de... bovarism - ca atitudine existenţială fondată pe neacceptarea propriei condiţii. Dacă, la nivelul omului comun, apăsarea exacerbată a provinciei poate inspira tipuri comice devenite mit literar precum Chiriţa, Mamiţa, Mam' Mare, sau dramatice, precum însăşi Emma Bovary, în plan înalt, aceeaşi exasperare poate lua, ca la Bacovia, proporţiile destinului poetic. Oricum, à tort ou à raison, provincialul etichetat ca atare este cel căruia i se acordă cele mai puţine şanse de a evolua, de a realiza ceva viabil, de a ieşi din ghiocul vieţii prăfuite, anodine, dar pline de pretenţii. Pentru a nu lăsa nimic descoperit, subtilul mecanism al limbii a împuternicit însă un alt termen pentru a reda partea dezirabilă a provinciei. Cuvîntul patriarhal reuneşte bunăoară în conotaţiile sale tihna, convivialitatea, dimensiunea umană, proximitatea, pitorescul, chiar tradiţiile zonelor ex-centrice. Vorbim de atmosferă sau stil