Mă uit, după ceva timp, la Atomic, "să simt", din nou, pulsul muzicii neaoşe. Descopăr, cu melancolie, lucruri, de fapt, aşteptate: s-a cam dus epoca cuvintelor îndrăzneţe, ba chiar aluzive, în care trupele de puşti şi puştoaice descopereau sexul (vezi Lecţia de germană, Sex la lumina lumînării...). Acum, senzaţia e că s-au întors la lirica pre-anii '90, gen Angela Similea sau Mirabela Dauer, în care sentimentele sînt durabile, dar metaforice, şi nimic nu se spune direct, ci evocînd elementele naturii şi numele proprii abstracte - mereu la îndemînă pentru poezia ieftină. Dacă a rămas ceva teribilist, sau novator, în clipuri, e vorba, cel mult, de imagini: multe dintre ele încearcă, pe lîngă prezentarea arsenalului comun romantic, să iasă din rutină prin trimiteri "la limita riscului": 3rei Sud-Est, de pildă, în ultimul lor clip, sînt prezentaţi mergînd pe sîrmă la mare înălţime. Andreea Bălan, devenită brunetă, umblă pe acoperişuri cu o lunetă, cu care îşi urmăreşte iubitul trădător şi se pregăteşte să-l împuşte. Gia se-nvîrte periculos cu o maşină, sparge lucrurile din casă şi, la sfîrşit, dă foc şi fuge. Direcţia V se plimbă cu balonul. Bosquito îi distruge casa iubitei lui, Marcela, şi se laudă (în clip) că a luat-o razna. Toate aceste acţiuni desigur, vor să se asorteze cu tumultul muzical al clipului. Dar ilustrează şi faptul că industria locală de videoclipuri (la fel ca şi textele) pare a fi intrat într-un impas, din care numai extremele, sau excesele imagistice o pot scoate. Un alt trend al clipurilor autohtone este naturismul. Marea nu mai înseamnă doar fuste scurte şi băuturi cu umbreluţe, ci stînci, stufăriş. La care se adaugă

cele făcute de mîna omului, dar care se asortează cu şi se integrează în spiritul naturii: temple vechi, ziduri. Clipul lui Raoul, Dă-mi mîna ta, se integrează perfect în această tendinţă: o dă în bară doar în secvenţele