* Simona Popescu, Clava. Critificţiune cu Gellu Naum, colecţia "Odiseu", Editura Paralela 45, 2004. În 2002, cînd Simona Popescu a editat cartea ezoterică a lui Gellu Naum, Calea Şearpelui, m-am întrebat - cu ceva îndreptăţire, cred - dacă "era momentul". Gellu Naum abia murise, cărţile subteran legate de "grimoire-ul care vorbeşte despre cum să faci să fii fără de moarte" (Medium, Teribilul interzis, Castelul orbilor) nu fuseseră încă reeditate. Şi n-au fost nici pînă azi. În plus, manuscrisul, aflat parţial în posesia lui Dan Stanciu, avea pasaje înnegrite, ce au putut fi recuperate doar prin manipulare electronică, adică, măcar în parte, dincolo de "voinţa autorului" şi a legatarei sale, doamna Lygia Naum. Din spirit de contradicţie, probabil, am avut aceeaşi reacţie acum, cînd Simona Popescu a refăcut cartea despre Gellu Naum din 2000, Salvarea speciei, eliminînd mai ales părţile "despre suprarealism" şi amplificîndu-le pe cele "despre Gellu Naum" şi posteritatea acestuia. La ce bun? Salvarea speciei era o excelentă carte atipică, cu exact doza de nebunie permisă în încercările de sistematizare a nesistematizabilului. Aveam, acolo, un suprarealism de uz propriu şi un Gellu Naum parafrazat, adorat (cam ardeleneşte, cu rezerve) şi restituit în singurul fel în care el putea fi "interpretat" viu, în spaţiul literaturii, adică prin experienţă nemijlocită şi prin citire empatică. Cartea avea OK-ul lui Gellu Naum, dar şi rezerva pe care o aflăm abia din "noua" carte a Simonei Popescu: "Tu ai făcut cartea noastră mai mult a ta". Clava, şi mai centrată pe personajul Gellu Naum, este o încercare de restituire contradictorie. Ce s-a schimbat, aşadar, între Salvarea speciei şi Clava, volum al cărui titlu reia (ca şi Musa, cuvîntul şters din Calea Şearpelui) numele magic (şi interzis) al poeziei? Mai multe lucruri. În primul rînd, găsim o mult mai clară situare a subie