Gazetarul nu poate evita să sucombe sub invazia imediatului. Efemerul, anecdota, şi policromia conjuncturilor sînt meseria lui, substanţa asfixiantă a grăbitei lui reflexivităţi. Uneori oboseşte, uneori îşi caută subiectul cu lumînarea, cum îşi caută boschetarii hrana printre dejecţii... Captiv în "actualitate", el riscă să piardă cu totul sensul istoriei, al dramei proprii, al gratuităţii. Devine un funcţionar al cotidianului, un halucinat al faptului divers. Concentrat asupra trecătorului, gazetarul are nevoie de un mare talent, de un mereu fraged umor şi de o mişcare imprevizibilă a inteligenţei, pentru a evita trivialitatea sau discursul anost. Nu se poate salva decît prin stil, prin curaj investigator şi prin divagaţie hermeneutică. Dar şi prin anumite manevre de dezintoxicare. Din cînd în cînd, trebuie să ia înălţime, să se rupă de promiscuităţile clipei, pentru a respira într-un aer mai pur. În caz contrar, se va dizolva în irelevanţă, laolaltă cu materia de care se ocupă. Dar toţi avem, de fapt, în măsura în care ne lăsăm trăiţi, în măsura în care consimţim fără rest împrejurărilor curente, problema gazetarului. Toţi uităm zilnic de noi înşine, toţi întîrziem vinovat în fastul înşelător al suprafeţelor, în ploaia de detalii nesemnificative a rutinei jurnaliere. Toţi pariem pe accidental şi pe volubilitate anonimă. Spun toate astea ca să explic cititorilor de ce, la răstimpuri, voi simţi nevoia să nu mai iau notă de imediat. Să fiu inactual. Voi vorbi despre altceva, voi răsfoi caiete de însemnări mai vechi, voi plonja în privat. Voi relua, intermitent, o serie începută în vechea Dilemă, sub titlul "Note, stări, zile". Ne vom aduce astfel aminte, împreună, de un alt imediat , imediatul altor vremuri, sau imediatul netrecător al lucrurilor care contează cu adevărat. Obsesii, întrebări, lecturi, încercări de a ţine capul deasupra apei, de a rezista plicti