O confesiune M-am hotărît să rup tăcerea: sînt o victimă a conduitei pe care însuşi domnul Andrei Pleşu o recunoaşte în autocritica domniei sale din numărul 24 al Dilemei vechi . Iată confesiunea mea: Am fost manipulată la o vîrstă fragedă de o seamă de idei bulversante despre studiu şi educaţie cuprinse într-un Jurnal (de la Păltiniş). Un domn Noica îi supunea dictaturii sale spirituale pe nişte tineri, Gabriel, Andrei, Sorin, obligîndu-i să citească necontenit lucruri despre lume, viaţă, spirit, limite şi alte minuscule teme. Formaţi la o şcoală dură, aceşti tineri au început să dezvolte forme ciudate de terorism cînd s-au făcut mari, scriind texte ce cuprindeau ameninţări implicite pentru mine, în sensul de a le cumpăra cărţile şi a le citi şi reciti pînă la imbecilizare. În perioada studenţiei, s-au exercitat presiuni asupra mea să citesc o revistă Dilema, un fel de "nici da, nici nu", cu scopul de a mă destabiliza definitiv. (Am sfîrşit, printr-o dependenţă nefastă, sub presiunea propriei conştiinţe iremediabil deformate, să citesc şi Dilema veche - de nu mai ştiu care-i stînga şi care-i dreapta.) În timp, în mod subversiv, Andrei devenit Pleşu şi Gabriel devenit Liiceanu au adus pe piaţă, iar eu m-am simţit forţată să cumpăr, nume - uneori greu de pronunţat - precum Patapievici sau Cărtărescu. Am devenit apoi o mamă anxioasă care pune pe lista de must buy Harry Potter şi Despre îngeri . Propriul copil este afectat de o formă surprinzătoare de gelozie faţă de imobilitatea figurii mele ascultînd/privind pe Pleşu, sau Patapievici, sau Liiceanu, sau Cărtărescu. Dacă aş fi fost liberă, aş fi citit orice, fără discernămînt, oricum nu-mi folosea la nimic. Aş fi reuşit să fiu manipulată de altcineva. Alte prestigii s-ar fi putut naşte din banii pe care îi dădeam pe alte cărţi. Însă, în umilinţa totalei mele iraţionalităţi, trebuie să continuu să cumpăr doar ceea