Săptămîna aceasta cedez spaţiul rubricii mele unei scrisori. O scrisoare aparte, un fel de roman scurt, de o pagină, cu de toate: disperare, destin, mizerie, un pic de speranţă şi foarte multă Românie. N-am schimbat nici măcar o virgulă, pentru că nu era nevoie. Am scurtat puţin textul din motive de spaţiu. A rămas cel mai bun scenariu pe care mi l-am putut imagina vreodată pentru un film cu titlul România în direct. Trei, doi, unu, motor! "Sînt mama a doi copii. Am 55 de ani. I-am crescut singură. Tatăl lor a murit cînd fiica mea avea 10 luni. Băiatul meu are 36 de ani şi este bolnav de epilepsie, oligofrenie şi encefalopatie. A fost pensionat în baza hîrtiilor date atunci cînd trebuia să fie încorporat. Nu a făcut armata. De aproape 12 ani bea, bea şi iar bea. Medicamentele pe care le ia îi sînt date gratuit, dar nu le ia decît atunci cînd nu are de băut. Îmi face numai greutăţi, sare la mine să mă bată, îmi ia ochelarii de la ochi... Cînd este prea beat îşi face necesităţile pe el, iar eu trebuie să stau drepţi în faţa lui. În cîteva rînduri am fost la un pas de a ajunge la incest. Nu mă ajută nimeni. Fiica mea are problemele ei. Deşi mă înţelege, sînt conştientă că n-are ce-mi face. Stă la 50 de km distanţă de mine. În urmă cu 9 ani am fost operată de hernie de disc. El a vîndut munca mea de-o viaţă. Acum stau la ţară de 6 ani şi dorm pe un pat cu saltea de paie, iar pe jos pun ziare pe care le prind cu piuneze şi peste ele pun preşuri ţesute în război. N-am mai putut recupera nimic din ceea ce a vîndut fiul meu în urmă cu 9 ani. Sînt situaţii cînd îmi vine să-l omor sau să-mi fac eu seama. Eu sînt pensionară de la vîrsta de 50 de ani şi am o pensie de 166.000 de lei care nu-mi ajung nici măcar în prima zi de pensie. La medicamente nu pot renunţa. Iau mîncare pe datorie de la chioşc, o achit şi o iau de la început în fiecare lună. Am de plătit casa şi apa