Recenta altercaţie dintre Î.P.S. Pimen al Sucevei şi conducerea statului pe tema sărbătoririi lui Ştefan cel Mare, la Putna, mi-a dat apă la moara pledoariei pentru o doctrină socială a Bisericii. Î.P.S. Pimen s-a supărat rău pe preşedinte şi premier, în vreme ce mitropolitul Daniel (şeful lui Pimen, de la Iaşi) s-a arătat mai diplomat: avea şi arhiepiscopul dreptate, însă prea s-a încins. Purtătorul de cuvînt al Patriarhiei ne-a prezentat ulterior varianta de la centru: securitatea ceremoniei a fost într-adevăr dizgraţioasă, o mînăstire nu e stadion... Dar nu ne-a spus nimic despre cine ar fi avut dreptul să se enerveze şi pe cine ... În ochii unora, venerabilul chiriarh sucevean a devenit un erou saurocton, de talia sfîntului Gheorghe. Pentru alţii, e vorba numai despre un popă care a luat-o razna. Adversarii actualei guvernări jubilează, salutînd faptul că Biserica şi-a părăsit în sfîrşit rezerva letargică... Ceilalţi - de vreme ce puterea are electoratul ei, format tot din cetăţeni români - consideră că ierarhul recalcitrant ar fi trebuit să-şi ţină gura, să se ocupe de cele sfinte, să lase criticile, mai ales că ne aflăm în plină campanie... Altfel spus, ne-am trezit într-o situaţie concretă, ambalată în semnificaţii difuze. Şi asta pentru că atitudinea fiecărui actor se pretează la felurite interpretări. Î.P.S. Pimen: e un anticomunist care s-a săturat de o clică insuportabilă şi s-a decis să dea o mînă de ajutor sforţărilor lustrale iniţiate de PNA? Sau a găsit în excesele SPP cînd cu omagierea voievodului un pretext populist de a se manifesta ca proprietar nedreptăţit? Se gîndea mai mult la frustrarea credincioşilor ţinuţi la uşă, sau la restituirea pădurilor care, după acte, ar fi aparţinut eparhiei sale? Deopotrivă ambiguă se dovedeşte contra-reacţia de la Iaşi: ce a încercat Mitropolia? Să se aranjeze cu mai marii zilei, fără ca totuşi să desfiinţez