Unul dintre cele mai false mituri care au circulat după anul 1989 a fost acela că România este o ţară cu un important potenţial turistic. Acest mit s-a clădit pe binecunoscutele fraze: "avem o ţară frumoasă, avem şi munţi, şi litoral, şi Deltă". Geografic vorbind, România este îndreptăţită să spună că ar putea avea un cuvînt de spus în această zonă a Europei. Doar geografic, pentru că României i-au lipsit trei elemente esenţiale pentru a-şi putea împlini vocaţia turistică: investiţiile serioase, serviciile de nivel occidental şi promovarea produselor turistice pe pieţele externe. Turismul românesc nu a avut investiţii semnificative pentru că privatizarea a întîrziat ani de zile. Mult timp a fost aplicat nefericitul experiment numit locaţie de gestiune. O metodă prin care hotelul nu era nici al statului, nici al gestionarului. Cei care au luat activele în locaţie nu au făcut decît să vopsească gardul, să jumulească turiştii şi să aştepte privatizarea reală. Hotelurile nu au fost văzute decît ca nişte maşini de bani. Privatizarea rapidă din epoca Agathon a venit prea tîrziu. Hotelurile sau vilele erau deja într-o stare jalnică, fapt care a făcut ca preţul de vînzare să fie extrem de mic, iar cumpărătorii să amîne pe termen nelimitat investiţiile. Un fapt ar trebui remarcat. Oricît de prost a mers turismul românesc, acesta a avut o calitate indiscutabilă. Hotelurile au fost totdeauna o bună sursă de bani gheaţă. Într-o economie roasă de arierate (plăţi întîrziate), industria turistică a avut un mare privilegiu: cei care consumau serviciile plăteau cu banul jos. În felul acesta, hotelurile au devenit o bună sursă pentru capitalizarea altor afaceri. Aşa se explică şi faptul pentru care multă vreme era la modă să ai un hotel, sau mai multe. Oameni de afaceri mai mari sau mai mici, fotbalişti şi o parte din lumea interlopă au avut sau mai au un hotel, o pensiune ori