I-am auzit într-o seară pe domnii Pleşu şi Şuşară pomenind tandru de Eugen Schileru în discuţia lor despre complicaţiile criticii zise de artă în România. Un ange passa - aş zice. Un înger trecu... Nu m-aş încumeta să scriu despre ce înseamnă Schileru în cronica de artă plastică, dar în lumea filmului, prin anii aceia impersonali, el conta, era cineva, cuvîntul său avea greutate. Regizorii nonconformi cu copia îl căutau "să-i arate ceva", criticii îi întrebau pe regizori: "Ce a spus Schileru?", cîţiva confraţi dormeau liniştiţi dacă aflau că Schileru a avut aceeaşi opinie ca a lor. Schileru deţinea o certă autoritate în arta noastră de umbre şi gusturi pîlpîitoare, prea puţin iubită de patriarhii criticii literare, care se duceau la cinema ca la un "passe-temps", ca la o distracţie, convinşi că filmul nu poate da capodoperele cuvîntului; nu s-a observat cît de puţin s-au priceput la cinema (nicicum să se fi înfiorat...) un Călinescu, un Lovinescu, un Cioculescu... Nu e o imputare, nu e o judecată de valoare, e doar o dovadă în plus că la noi filmul nu a fost considerat - de către legiuitorii supremi în gust şi cultură, mai toţi literaţi! - o artă demnă de toate celelalte şase. Şi azi percepţia filmului se face, la noi, prin literatură, poveste, vorbă... În ce mă priveşte i-am spus odată că fără dînsul n-aş fi ştiut ce înseamnă cinema şi cum se scrie, în româneşte, critică de film: în '46, puşti iritat intelectual, începeam să citesc Lumea lui Călinescu deschizînd la ultima pagină unde, în colţul din stînga, sus, găseam cronica lui; după 20 de ani, prin '66, a avut reacţia lui Cehov în faţa oamenilor prea elogioşi cu el: "Spuneţi-mi, la magazinul din colţ se dă marmeladă?". Aşa întreba doctorul Anton Pavlovici dacă-i spuneai ceva împovărător de flatant. Schileru m-a întrebat imediat dacă am văzut la Cinematecă "ultimul Mc Laren", un canadian genial în ale anima