A fost privatizat si Petrom. “Privatizarea anului“, cum au etichetat-o cei ce vad in acest eveniment mai mult decat un motiv de speranta. Vad o certitudine.
Auzim insa si voci, dintre cele cu greutate, care se arata intrigate de ideea deposedarii statului de proprietati. Sau care, atragand atentia ca… graba strica treaba, mai asteapta ceva “gradualizari“. Macar pe piata energetica.
Un argument deseori invocat revine in actualitate: ca in Italia, bunaoara, dupa cel de-al doilea razboi mondial, desi proprietatea publica a fost majoritara in economie timp de peste patru decenii, tara a alergat bine in cursa pentru bunastare si a obtinut castiguri importante.
Oare nu cumva noi, romanii, gresim facand din proprietatea statului tapul ispasitor pentru multe dintre necazurile noastre? Si oare credinta ce s-a conturat deja in societatea noastra, devenind tot mai raspandita, ca ne-am fi impiedicat de stabilimentele statului in cursa pentru bunastare, pe care am pierdut-o, nu cumva e o ratacire?
Fara indoiala ca astfel de intrebari, ce sunt repetate cu insistenta, pot constitui o provocare pentru o dezbatere aprofundata. La care incerc sa ma inscriu la cuvant, cu un simplu punct de vedere, plecand tot de la cazul Italiei. E adevarat ca, in Peninsula, chiar si cativa ani buni dupa 1990, proprietatea publica a fost predominanta. Dar… intr-o economie suta la suta de piata.
Statul n-a fost mai mult decat un proprietar ca oricare altul. A facut imprumuturi la banci si si-a finantat intreprinderile. A cautat manageri capabili, cu gustul performantei, carora le-a cerut profit si dividende. Fara sa-i poata ajuta cu masuri administrative, caci dictatul economic apartinea pietei. De la repartitia resurselor la preturi.
Totusi, dupa ’90, s-a aruncat si Italia in valul masiv al privatizarilor. Din nevoia de a avea mai multa e
