Autenticitatea si implicit forta dramaturgiei contemporane, de o pregnanta incisivitate, vine din programatica reflectie asupra experientialului cotidian. Dezinhibarea de care vorbeam in numarul trecut al Observatorului… (evidenta mai ales in instrumentalizarea unei semantici nerestrictive literar, cum e cea profesata mult mai puternic in muzica asimilata ca fiind underground) vizeaza un anumit tip de abordare social-textuala directa, contaminata de practica frontalitatii nemediate, a abdicarii de la formalisme estetice sau simbolism, altfel spus, a loviturii sub centura.

Brutalitatea adesea deconcertanta a unui tip de retorica preocupata de conversia esteticului in centri etici functionali tine de experimentarea altei grile de disectie a limbajului si realitatii cu care acesta opereaza. Se insinueaza un teatru al stimularii spectatorului printr-o pregnanta deliberata a mesajului, mai mult sau mai putin explicita, pentru a-l face, deopotriva, constient de o problematica de care, de cele mai multe ori, se distanteaza prin deproximare, responsabil atitudinal si implicat ca reactie. Dramaturgia scrijelirii subcutanate se impune compulsiv, fara strat de protectie, ca un efect de macerare a conventiilor. Teatrul acroseului, prin forta reactiei induse, schimba fundamental si necesar modul de raportare al spectatorului si nivelurile lui de perceptie. Paradigma receptarii se muta din zona recunoasterii consimtite a spatiului propus (cazul textului clasic ale carui nise spectatorul le probeaza in spectacol) in cea a constientizarii unei problematici cu care intra intr-un contact mult mai direct, pentru ca vizeaza exact spatiul pe care il locuieste. Spectacolul evenimentialului cotidian, al absorbtiei unei tematici stringente, sparge conventia teatralitatii expuse ca mod de reprezentare, ca dat imanent, in favoarea unui discurs ce sectioneaza transversal cadrele