Cine se dedică scrisului foiletonistic se presupune că s-a împăcat cu destinul de efemeridă al textelor sale. Ştie că le este sortit să trăiască puţin, că mor, cele mai multe, o dată cu numărul de gazetă în care apar. Ultimul foileton publicat îl împinge în uitare pe cel dinainte, iar cel de mâine va face acelaşi lucru cu cel de azi.

Şi totuşi, aproape toţi practicienii foiletonului ţin să înfrângă această lege naturală, ca să-i spunem astfel, doritori să prelungească, pe cât se poate, viaţa unor texte pe care le-au produs sub presiunea urgenţei. Şi cum să o facă altfel decât adunându-şi foiletoanele în cărţi? O carte oricum trăieşte mai mult decât un număr de revistă sau de ziar.

Operaţia aceasta de resuscitare nu reuşeşte însă totdeauna, ba chiar reuşeşte destul de rar. De regulă, culese în cărţi, foiletoanele pălesc, legate prea strâns, cum s-au aflat, de anumite oportunităţi consumate. Articole care au făcut vâlvă la publicarea în presă, căzând atunci pe cine ştie ce subiect fierbinte, adunate în cărţi se aplatizează, nu mai spun cititorului mare lucru. Cărţile însele în care sunt strânse ne apar ofilite, datate.

Ca excepţii, există totuşi culegeri de foiletoane care se prezintă altfel, cărţi vii, provocante, apte să ne reaprindă interesul pentru evenimente care, trecând timpul, îşi cam pierduseră conturul în memoria noastră. Strângerea foiletoanelor laolaltă ne apare în astfel de cazuri oportună, benefică, act regenerator cu efecte imediat vizibile: subiectele peste care timpul trecuse redevin semnificative, îşi redobândesc "actualitatea".

Din categoria acestora, a excepţiilor, face parte şi volumul publicat la sfârşitul anului trecut de criticul C. Stănescu, o culegere de foiletoane care i-a procurat lui Ion Vlad satisfacţia unei lecturi "pasionante" (v. comentariul din "Apostrof", nr. 6/2004). Profesorul