Din fericire, negociatorii romani au avut decenta sa propuna in negocieri cote reprezentand productii posibile sau dezirabil de obtinut, si nu cele realmente obtinute. Romania a solicitat, de pilda, o cota anuala de 5 miliarde de litri de lapte, desi in prezent se produc si se comercializeaza in conditii de piata doar 1,2 miliarde de litri. La zahar din sfecla, cota de productie ceruta a echivalat cu consumul anual (500.000 de tone), dar productia de anul trecut abia s-a ridicat la 60.000 de tone. Este usor de presupus ce cote au fost primite din partea Uniunii Europene. Aceste cote sunt cu mult mai mici decat productiile potentiale (de pilda, vreo 3 miliarde de litri la lapte), dar mai mari decat cele efectiv realizate. Ceea ce poate trece si ca un act de generozitate din partea Uniunii Europene, si ca un succes al negociatorilor romani. Numai ca Romania, dintr-un potential amenintator competitor pe piata agricola a Uniunii Europene, va fi probabil, dimpotriva, importatorul ce va consuma surplusurile agricole ale Uniunii Europene si cu aceasta va salva de la explozie costisitoarea politica agricola comunitara, sustinuta prin masive subventii pe seama contribuabilului european.

In ce masura insa Romania va deveni importatorul care sa "epuizeze" surplusurile de produse agroalimentare cu care se confrunta Uniunea Europeana nu se poate spune in momentul de fata. Pentru ca, pur si simplu, nu se stie daca Romania va fi in stare sa-si valorifice macar cotele obtinute. Intrucat, dintr-o data, producatorii romani vor trebui sa se alinieze la standardele europene de productie. Cheltuielile lor de productie vor spori fabulos. Numai pentru respectarea normelor minime de protectie a mediului, investitiile pe unitate de marime medie in domeniile lactatelor si carnii pot ajunge de la cateva zeci de mii la cateva milioane de euro. Acesti bani oricum lipsesc producatoril