De altminteri, stilistic, Barbu e totuşi mai apropiat decît de Şerban, de "nenea Nicu" (Streinu), prin apetenţa formulei extrem-ceremonioase, avansînd pînă la o preţiozitate ce, în aura sa poetică, poartă reflexele unei maniere retro (manieră care, ierte-mi-se preferinţa, n-o putem socoti decît ca o variantă a normalităţii; nu vechiul limbaj era artificializat, ci e mai curînd al nostru, trecut prin Gulagul limbii de lemn!).

Dar acest homo ironicus (sintagmă, recunoaştem făcută, al cărei drept de folosinţă ne-a fost cîndva acordat de însuşi Şerban Cioculescu!) care e Barbu Cioculescu nu s-ar putea situa ,dincolo de bine şi de rău", nutrindu-se chiar din disocierea şi aneantizarea formală a Răului. Criticul ca atare se instituie prin stilul său ghiduş-pamfletar, cu perfide ape care apar ca nişte gratuităţi, atunci cînd sentinţele de ordin estetic şi moral, de regulă geminate, nu se îndură a se rosti tăios. Nu ,dincolo de bine şi de rău", ci binişor dincoace, pe solul încă umed de prea numeroasele intemperii ce s-au abătut asupra lui (asupra noastră!), sol al istoriei contemporane, Barbu Cioculescu găseşte de cuviinţă a-şi deschide ,cortul lucidităţii", bătut în ţăruşi fermi: ,Punctul fix îl constituie convingerea că în toate vîrstele comunismului în România, literatura a fost supravegheată/ dirijată pe un fond de tipică perversitate, cu plăsmuiri de fata morgana ale unei rîvnite libertăţi. S-au acordat, în vreme, pe individualităţi ce s-au antrenat în această activitate, fragmente de libertăţi, în a căror lipsă cetitorul nici n-ar mai fi luat cartea în mînă. O Putere bastardă, poftitoare de legitimizare întru a cărei dobîndire nu s-a dat în lături de la crime şi genocid, a dus în raporturile cu scriitorii jocul de-a şoarecele cu pisica, avantajîndu-i pe cei la care relaţia vicioasă cu Puterea acţiona organic". }inînd seama de această premisă antiid