Titlul cărţii Speranţei Rădulescu este nu numai unul "bine găsit" în raport cu scrierea ce îi urmează; el este, văzut din perspectiva potenţialilor cititori, şi un titlu ademenitor în formularea lui relaxată şi relaxantă, făcut să trezească interesul sau măcar curiozitatea unor largi categorii de public, pentru că " arată autoarea în "Cuvântul lămuritor" al cărţii sale - " "muzica ţigănească" este un subiect preocupant pentru oameni cu formaţii foarte diverse". E drept că pe măsură ce e parcursă, cartea îşi antrenează cititorii pe terenul nu întotdeauna confortabil al unei relativităţi cronice, al contururilor mereu schimbătoare, al îndoielilor, al întrebărilor nedezlegate"; căci " ne avertizează de la bun început Speranţa Rădulescu " "nu există încă un consens unanim sau măcar suficient de larg asupra înţelesului acestei sintagme ["muzica ţigănească"]".

Dacă tema cărţii este, după ştiinţa mea, una încă neabordată frontal cel puţin în peisajul etnomuzicologic românesc, nu tot astfel stau lucrurile în ce priveşte formula ei de abordare. "Taifasurile despre muzica ţigănească" se aşează pe o tradiţie solidă şi pe deasupra prestigioasă, dacă ne gândim că iniţiatorul ei a fost, prin anii "3o ai secolului trecut, Constantin Brăiloiu, anume tradiţia anchetei etnologice " acest instrument de "radiografiere" din chiar interiorul lor a realităţilor oricărei culturi orale. (Considerate din acest unghi, "Taifasurile"" alcătuiesc incontestabil un preţios "corpus de documente etnologice orale", cum le recomandă autoarea.) Să mai adaug că în calitate de etnomuzicolog, Speranţa Rădulescu este o eminentă cunoscătoare/cercetătoare a muzicii lăutăreşti din România, munca asiduă de teren, studiile numeroase şi de ţinută (volumul Taraful şi acompaniamenul armonic în muzica de joc este un monument în domeniu), antologările de muzică lăutărească românească pe discuri apăr