Am urmărit în ultimii ani în presă cazurile de sinucidere ale unor oameni de afaceri mai mult sau mai puţin prosperi. Mai toate puteau fi considerate şi crime cu aparenţă de sinucidere. Un ce interes literar mi-a stârnit curiozitatea, nu ideea vreunei imitaţiuni lugubre.

Nu există, am băgat de seamă, un tipic al sinuciderii omului de afaceri înstărit. Unii se spînzură în camere de hotel, alţii aleg varianta înecului, am descoperit şi un sinucigaş care şi-a luat viaţa cu un cuţit de vînătoare.

În aproape toate relatările din presă ale acestor cazuri există şi ipoteza că aşa-zişii sinucigaşi ar fi putut fi asasinaţi, în formula unei sinucideri înscenate. Cazul Erbaşu n-ar fi, aşadar, o noutate ca dublă punere în scenă fără un răspuns precis.

Ori de cîte ori mi s-a ivit prilejul am tăifăsuit cu oameni de afaceri care au reuşit să pună ban pe ban în România. Pe unii îi cunosc de pe vremea cînd erau salariaţi la stat, înainte de revoluţie. Unul dintre ei îmi evoca acea perioadă cu o nostalgie cît se poate de sinceră. Două preinfarcturi şi un by-pass sunt un preţ prea mare pentru "nişte nenorociţi de bani". Cînd un om care, după standardele noastre, îşi poate îngădui orice cu venitul pe care îl are, nu-mi vine să cred că vorbeşte serios visînd după lipsa lui de griji de odinioară. Mi se pare mai curînd că, din delicateţe, omul de afaceri vrea să mă facă şi pe mine, prietenul său slujbaş, să mă simt bine şi să nu-l invidiez.

(Îmi vine foarte greu să le explic prietenilor mei înstăriţi că nu-i invidiez. Nimeni nu-şi poate sări peste umbră. Iar umbra mea e, cîtă e, de scriitor cu apucături burgheze.)

Omul de afaceri autohton care nu e miliardar de carton trăieşte un stres direct proporţional cu succesul afacerilor sale. El e considerat o vacă de muls de reprezentanţii statului, de partide, de instituţ