Poate mâine... este un roman jurnal, un jurnal-eseu, cu pasaje epistolare, un roman aparent deschis, o dată ce se înfăţişează ca un tronson de existenţă în continuare, nu mai puţin unul circular, de vreme ce înţelegem că vocea care ni se confesează se află în siajul unui circuit de unde nici destinul, nici hazardul, nici propria-i fire, la rândul său un destin, nu-i vor îngădui să evadeze. Cu rezerva speranţei, acel poate mâine surplusează, iar aici gândul ne duce la replica finală a Scarlett-ei O"Hara, din Pe aripile vântului. O fragilă sfidare, o vitează sfidare la adresa neantului.

Prin calitatea persuasiunii, lectorul se include acelui poate mâine, replică la cenuşiul vieţii, la dezastruosul astăzi, participă la tentativa de autorecuperare a unui eu din care cotidianul smulge bucăţi. Petrecându-se pe alte meridiane, acţiunea romanului se axează, totuşi, pe săgeata Bucureşti-Tel-Aviv, între România primei tinereţi şi a întregirii intelectuale şi Israelul definitivei aşezări, la vârsta bilanţurilor. Este o poveste ce-şi dobândeşte verb în limba română, limba în care scrie Gina Sebastian-Alcalay şi în care o citesc lectori pe două continente, intim legaţi de această limbă.

Pe un palier secret, îndrăznim a crede că exerciţiul acestei limbi, în ce are ea mai radiant, mai prehensiv, mai insinuant, se înstituie, în Poate mâine... în chiar substanţa faptului romanesc " eroina naraţiunii fiind, iată, o prozatoare, o artistă. Dar, la urma urmei, ce se petrece în acest roman, ca raport al unei existenţe? O femeie la vremea rememorărilor, tânără spiritualmente şi mai departe însetată a fi iubită, o femeie singură, departe de fiul înstrăinat prin ceea ce numai ironic s-ar putea numi concursul împrejurărilor, trăind în cea de a doua şi ultimă patrie, luptă să nu fie zdrobită într-un cleşte de adversităţi în care fie pura întâmplare, fie propriu-i