Metoda aplicată de pesedei în ultimele săptămâni seamănă cu disperarea vedetelor căzute de la Hollywood: ar face orice, numai să ajungă iar pe prima pagină a ziarelor: mărturisiri şocante, promisiuni deşuchiate, exhibarea părţilor cândva apetisante, dar azi flasce. Căzuţi de pe capră, Năstase şi ai săi alergă bezmetici în urma căruţei, cu părul vâlvoi, hainele în dezordine şi privirile îngrozite că vor scăpa dintre fălci oasele grase ale guvernării. Dinafară, spectacolul e amuzant-respingător. Dinăuntru, presupun că seamănă cu grozăviile dintr-un abator în care măcelarii şi animalele de sacrificiu se înjunghie reciproc. Ce mize or fi în joc, ce sume şi ce grade de paranoia - doar ei ştiu...
Adrian Năstase a provocat spectacolul declasării partidului din disperare, dar şi din instinct. Ca în "Aria calomniei", el ştie că din zbaterile sale tot va rămâne ceva: imaginea unui lider dinamic, a unui brigand care joacă totul pe o singură carte. În faza actuală, nici nu are de ales. Abandonat de electorat şi presat de partid, ce-ar putea face? Morbid privind lucrurile, marea speranţă a omului care-şi revendică întrega autoritate de la Iliescu e tocmai dispariţia lui Ion Ilici. În locul chiriaşului de la Cotroceni, aş fi foarte atent pe unde-aş călca în perioada următoare! Miza pare a fi atât de mare, încât nimic nu e exclus în această lume a rechinilor nesătui. Comedia demisiei nu e decât actul întâi dintr-o piesă ce virează tot mai mult spre tragedie. Nu numai de partid.
Unghiul de acţiune al pesedeilor, îngustat dramatic după alegerile locale, a dus la sufocarea personajelor mai sensibile din sfera puterii. Indiferent ce s-ar întâmpla, toamna lui 2004 ne va înfăţişa un cu totul alt PDS decât cel fioros şi arogant din primele luni ale anului. Acum nu mai e vorba de rivalitatea (ireconciliabilă) între doi lideri ex-comunişti. Aş spune chiar că I
