Ea a fost atît de frumoasă, încît frumuseţea ei

bîntuie prin mine ca o boală oblojită de ceaiuri,

liniştită ca moartea după ce a luat totul şi zîmbeşte

de după gratii, frumoasă încît nici nu pot

gîndi, gîndul o duce mult prea departe,

pînă acolo unde mîinile nu o ating,

sufletul pîlpîie ca o lumînare în ferestrele unui cătun uitat,

atît de frumoasă pe cît încă îmi mai pot imagina cerul

în care alerga după îngeri în braţele mele

frînte ca nişte lujeri de crini, oase de heruvimi

ţinuţi la porţile grădinii în care se bănuia raiul,

atît de frumoasă încît uitarea se aşeza ca o zăpadă

peste sîngele porcilor tăiaţi de sărbători

şi gurile flămînde ale copiilor sugeau laptele

mamelor care l-au născut pe Isus să moară ca ea

răstignită pe crucea din mine, pămînt

în care mă aşez să o simt cum mă zămisleşte

şi iarăşi mă naşte pînă la moarte şi înviere,

şi iarăşi mă învie pînă la moarte, atît de frumoasă,

pe cît îmi aşez gura pe lacrimă ca pe un sîn

sterp în care dorm visele copiilor morţi înainte de a se naşte,

şi din ceaiul băut numai iluzia face umbră

peste lipsa ei furişată, gînd mărunt, fără

raza din care coboară să-mi lucească în ochi,

mai mult nu ar fi putut,

nici o altă femeie nu mi-ar fi umblat acum prin sînge

ca o boală oblojită de ceaiuri, singură

cum nici singurătatea nu poate fi, singur cum

singur sunt, ca sîngele scurs pe pietre şi scris

pe buzele plînse ale cuielor, atît de frumoasă

încît mă învelesc cu cerul prin care îi caut sufletul

ca într-un ochi lumina îngropî