Ni se spune că reforma armatei e una din cele mai avansate. Integrarea în NATO poate fi o bună confirmare a acestei idei. Dar mulţi sînt încă sceptici. Cum ar putea să meargă o instituţie bine, cînd toate celelalte din jur merg, aşa cum ştim, destul de prost? Şi nu cumva, o dată văzîndu-ne cu sacii în căruţă, adică integraţi, am lăsat-o mai moale cu reforma, după cum ne e obiceiul? Fiind vorba de o structură închisă şi din ce în ce mai puţin văzută în ultimii ani, i-ar fi greu opiniei publice să-şi facă o părere exactă. Trebuie să ridicăm un colţ al prelatei pentru a vedea cum stau de fapt lucrurile. Armata pare să aibă două componente paralele. Una veche şi alta nouă. Mai există încă ofiţeri educaţi în regimul trecut, cu mentalităţi adaptate într-un fel destul de ciudat, dacă nu chiar periculos, la vremurile actuale, dar sînt şi mulţi militari care gîndesc, se comportă şi sînt pregătiţi aproape la fel ca şi cei din ţările cu mai vechi state în Alianţa Nord-Atlantică. Esenţa reformei constă chiar în înlocuirea greoaiei armate de conscripţie cu una felxibilă şi bine echipată, de profesionişti. Peste toate transformările, încrederea populaţiei în armată rămîne, potrivit sondajelor, foarte mare. Unii cred însă în ceea ce ştiau ei că era armata. Alţii dau credit noii armate, cea care participă la misiunile NATO. Reporterii Dilemei vechi au descoperit şi destui care nu cred în nici una din ele şi pentru care armata

e o structură inutilă şi prostească. Chiar dacă, în general, încrederea e mare, în particular, cei chemaţi la oaste nu sînt prea încîntaţi şi încearcă să scape prin tot felul de tertipuri. Profesioniştii, în schimb, se bat pentru a ajunge în misiuni internaţionale. Acolo sînt mai bine plătiţi şi se simt utili. Pericolele nu-i impresionează, cel puţin cît sînt încă în ţară. Apelează mereu la clasica formulă că dacă e să se întîmple ceva, se poate înt