Inspirat de buna tradiţie augustiniană, retractez ce-am scris în 1996 despre - sau mai curînd împotriva lui - Emil Cioran. Publicasem atunci un text unde, străduindu-mă cioranian către o expresie impecabilă, arătam de ce nu l-am vizitat pe filozof cîtă vreme am studiat în oraşul lui adoptiv. Pe scurt, Cioran - taxat drept "Iuda cochet" - nu era iertat pentru blasfemiile sale. Se poate să nu crezi, preferînd etica paradoxală a "neantului". Dar de ce să-i răneşti pe cei care cred? Cît venin a putut acumula acest detractor al creştinismului dacă a încredinţat hîrtiei orori în faţa cărora Nietzsche însuşi ar fi ezitat? Şi încheiam (amărîndu-l, din păcate, pe fratele său, Aurel) cu sugestia că Dumnezeu, pe care-l înjurase necontenit, l-ar fi pedepsit pe Cioran printr-o simbolică degenerescenţă finală. Eram sinistru. M-am împăcat cu năbădăiosul "marginal metafizic" după ce i-am citit Convorbirile reeditate, adăugit, la Humanitas (2004). Cioran privat, tras de limbă, este alt om: rămîne fiul de preot din Transilvania, trecut din Imperiu în România Mare şi de acolo spre exil, în Parisul mitic al elitelor interbelice... Rămîne puer senex, incapabil să-şi rezolve teribilismul şi să nuanţeze pesimismul istoric al gnozelor "supte" din ţărănia balcanică... E însă şi altceva. Interviurile sale dezvăluie un ins vorbăreţ, jenat de propriile excese, vanitos cu farmec şi umil fără patos, un străin care-şi consumă stările extreme departe de glorie şi de politică, în raiul "parazitismului" calculat. Legenda lui biografică, ţesută din recurenţe, mi-a indicat latura slavă a anti-eroului meu de odinioară: idolul său literar este Dostoievski, aşa cum gînditorul lui capital este Şestov. Cărora li se asociază, obsesional, Bach şi Teresa de Avilla. Constelaţia acestor preferinţe mi-a revelat credinţa infidelă practicată de Cioran, cerşetor al extazului. El a preferat să-l insulte pe Hr