De cîte ori mă întîlnesc, în ultima vreme, cu oameni de la Radio, aflu orori. Două lucruri mă frapează, cînd îi ascult: mai întîi unanimitatea opiniilor, şi apoi senzaţia că cei care le formulează se feresc să fie identificaţi. Toţi spun că în instituţia lor se petrec lucruri aiuritoare, dar aproape toţi preferă să-şi păstreze anonimatul şi să se resemneze ca dinaintea unei catastrofe naturale. Credeam că românilor le-a dispărut, în cei cincisprezece ani de (tatonantă) democraţie, frica de represalii şi că exprimarea nemulţumirii faţă de felurite carenţe instituţionale a devenit un reflex firesc. Ei bine, la Radio, lucrurile nu stau aşa. Întreprinderea e condusă în aşa fel încît cine mişcă în front riscă imprevizibile măsuri disciplinare. Oamenii au reînvăţat să se teamă şi să protesteze pe furiş. "Şeful" are de ce să fie mîndru. Cu cîteva manevre simple, el a reuşit să anuleze unul din efectele esenţiale ale revoluţiei din decembrie: curajul civic. Mirarea şi tristeţea se amplifică în momentul în care ai dinainte portretul marelui tartor. Căci el nu seamănă a satrap sanguinar, n-are semnalmentele fiarei dezlănţuite, nu urlă apocaliptic şi nu scoate foc pe nări. E, mai curînd, un caraghios. Băiat "gigea", din categoria Nae Girimea, zîmbăreţ şi nătîng, inconsistent ca o idee fixă, încremenit într-o juvenilitate tomnatecă, pe scurt, genul de om pe care nu-l iei în seamă dacă nu ţi-l bagă pe gît "strategia" guvernamentală. Ceva nu e în regulă cu flerul conducătorilor noştri: le plac ciudăţeniile. Dacă pui alături portretele instrumentelor lor preferate, dai peste o galerie de năzbîtii: de la cefe inexpugnabile pînă la mustăcioare hoaţe, de la vorbitori de păsărească pînă la plevuşca mlăştinoasă "de cabinet". Aşa şi domnul Şeuleanu: ce merite l-or fi recomandat pentru înalta funcţie pe care o ocupă? A scris vreun text memorabil? Vreun reportaj ingenios? Vreun editor