Pînă acum, nu am scris nici un rînd despre adopţiile internaţionale. Deşi subiectul a fost şi este, încă, actual din punct de vedere politico-juridic şi acut din punct de vedere emoţional, l-am evitat. Pur şi simplu, nu am informaţiile necesare pentru a putea formula un comentariu pertinent. Înţeleg bine argumentele care susţin teza Nicholson (adopţiile internaţionale trebuie să fie cu totul excepţionale în arsenalul măsurilor de protecţie a copiilor), la fel cum înţeleg argumentele tezei americane (adopţiile internaţionale nu trebuie restricţionate în nici un fel - discriminarea între adoptatorii naţionali şi cei străini este injustă, în principiu). Îmi lipsesc, însă, datele concrete ca să pot comenta aplicat disputa dintre aceste două şcoli de gîndire în chestiunea adopţiilor internaţionale. Ştiu şi eu ce ştie mai tot românul: că situaţia copiilor în dificultate (abandonaţi, orfani, bolnavi etc.) s-a îmbunătăţit serios în ultimii ani în România, că programele de asistenţă maternală sînt considerate de către experţi un succes, că în jurul acestor copii amărîţi s-a dezvoltat o reţea oribilă de corupători şi traficanţi de carne vie. Dar mai ştiu şi că un adoptator internaţional poate foarte bine să fie un părinte grijuliu, dedicat, de-a dreptul providenţial pentru un copil lăsat la mila publică, pentru că ştiu multe cazuri în care adopţiile internaţionale chiar au oferit unor copii români şansa unei copilării normale. Nu am, deci, o părere tranşantă în această privinţă. În orice caz, Parlamentul României a decis, după ezitări scandaloase şi întîrzieri suspecte, să opteze pentru teza Nicholson şi să restricţioneze drastic posibilitatea adopţiilor internaţionale. Între două opţiuni, Parlamentul a deliberat şi a legiferat în acest sens. Foarte bine. Dacă aceasta a fost decizia legiuitorului, trebuie să o respectăm ca atare. Juristul Adrian Năstase, vremelnic prim-