Ce veselie se starneste cand mai-marii europeni ne lauda sau ne declara inchis cate un capitol de negociere. Nu e discurs oficial, nu e declaratie de ministru, nu e interviu la radio sau la televizor fara sa contina o “componenta“ – devenita esentiala – referitoare la stadiul integrarii noastre in Uniunea Europeana.
Breasla scriitorilor, pictorilor, actorilor – a creatorilor, in general – se tine deoparte de entuziasmul national privind integrarea in Europa. Are si motive: de Noica, Cioran, Ionesco, Brancusi, Grigorescu etc. a auzit o lume intreaga, nu doar Europa.
Politicienii sunt insa cuprinsi de frenezie cand vine vorba despre succesele noastre europene. Dorinta de a ajunge acolo – sus, unde au reusit sa acceada, recent, zece tari, printre care si vecina noastra Ungaria – are efecte cat se poate de benefice, in special pe taramul amputarii totalitarismului si dictaturii politico-economice.
Nu fiindca s-ar speria coruptii de zecile, sutele de declaratii ale oficialilor europeni despre coruptia noastra – devenita studiu de caz – , ci pentru ca, macar pret de o zi, doua, capetele neincoronate ale fraudei stau ceva mai ascunse de gura lumii europene.
Ce nu s-a spus, decat voalat, pana acum, este adevarul despre pretul integrarii. Cat ne va costa sa ajungem europeni cu patalama, astfel incat, in cativa ani, sa cumparam de la chioscul din colt paine Spicul si apa Biborteni pe euro, si nu pe lei. Iata doar cateva date care ar trebui sa ne puna pe ganduri.
La un euro primit drept subventie, de catre un agricultor de la Uniunea Europeana va exista un alt roman care va fi obligat sa investeasca doi sau trei euro, pentru atingerea normelor comunitare obligatorii in ceea ce priveste protectia mediului.
In timp, speram ca economia romaneasca va deveni tot mai performanta. Din vis si speranta face parte si creare
