Încotro se îndreaptă instituţia militară românească? Care sînt dilemele care-i prefigurează viitorurile posibile? Care va deveni "viitorul actualizat"? Faţă de schimbarea de ansamblu a lumii, unde vom fi atunci cînd acest viitor se va chema prezent? Ce rol şi ce identitate va avea instituţia militară la noi? Armata se schimbă. Mai mult, a fost într-o măsură importantă instrument de realizare şi de legitimare a schimbării. De la armata de conscripţie, la armata de voluntari. De la "armata întregului popor", la armata de profesionişti. De la armata secolului XIX, la cea a secolului XXI. Simplitatea formulelor ascunde însă întrebările. Ca să nu mai vorbim de dificultatea răspunsurilor. Naşterea României moderne este legată de crearea armatei sale. Nu pentru că armata sau războiul ar fi avut un rod decisiv, funcţional, ci pentru că, în epocă, statalitatea însăşi şi puterea naţională aveau ca atribut şi realitate corelată armata şi puterea militară. Este epoca în care ideile lui Klausewitz despre război capătă consistenţa realităţii. Primul război mondial avea să fie coşmarul care-i va trezi lumea la o altă realitate. Una în care armata capătă un rol central. Nu doar ca instituţie de putere, ci şi ca instituţie cu roluri sociale noi. Armata trebuie să pregătească naţiunea pentru război, pentru viitorul război. În sensul educaţiei şi al instruirii militare, al pregătirii industriei şi economiei, al alegerii variantelor de acţiune şi al pregătirii infrastructurii necesare pe teritoriul naţional. Armata devine nucleul dur al naţiunilor care se pregătesc pentru "războiul total". De aceea, la noi, rolul social al armatei a fost atît de puternic legat de naţiune şi de soarta ei viitoare. Este epoca în care conceptului de apărare a ţării i se adaugă dimensiuni noi, economice, politice, culturale. Valul al doilea al industrializării începe să producă mutaţii în echipamente