Autor de frontieră şi de osmoză între culturi, Philon din Alexandria (21 sau 28 î. Chr. - 41 sau 49 d. Chr.) a comentat textul sacru ebraic, şi-a trăit adeziunea la tradiţia ebraică prin intermediul gîndirii elene şi elenistice. Creştinii din primele secole, exegeţi, teologi sau maeştri de viaţă monahală au preluat de la el un tip de hermeneutică, au preluat termeni şi teme contemplative în aşa măsură încît Philon, evreul alexandrin, ar putea fi, fără prea mare paradox, numit "primul Părinte al Bisericii". În vechile culegeri de comentarii creştine ale Scripturii nu era el citat ca Philonos episkopu? argumentează patristicianul Michel Aubineau titlul metaforic pe care îl dă filozofului. Dincolo de aceste influenţe, Philon e un personaj în care creştinismul îşi poate privi, aproape emblematic reunite, rădăcinile religioase şi culturale: sacrul vechi-testamentar şi filozofia greacă, dubla materie în care revelaţia sa a prins corp, dubla tradiţie pe care a prelucrat-o conform geniului său propriu pentru a-şi dezvolta şi expune mesajul. În conştiinţa omului de azi, exceptînd cercurile de specialişti, această confluenţă din origini nu mai e foarte evidentă. În elenism vedem mai cu seamă rădăcinile Europei laice (filozofie, ştiinţă, artă, concepţii politice), în Vechiul Testament vedem prefigurarea celui Nou, o pregătire a creştinismului. Cezura actuală între laic şi religios, ilustrată sau gîndită prin opoziţia Atena - Ierusalim, ar putea fi pusă în chestiune printre altele prin figura lui Philon. El reaminteşte indirect faptul că tradiţia creştină, formativă pentru Europa a preluat, a asimilat, a prelucrat ambele depozite. El ne reaminteşte pe de altă parte faptul că ataşamentul faţă de Înţelepciunea divină, dorinţa de a o contempla, transformarea fiinţei în conformitate cu această înţelepciune sînt teme care răsună în cele trei tradiţii, constituind confluenţa lo