Cel de-al doilea război mondial continuă să rămînă cicatricea profundă a secolului XX. Se spune că, atunci, democraţia a înfrînt dictatura. O explicaţie simplificatoare. Părea prima luptă motivată doar de principii - totalitarism, antisemitism, identitate naţională. Dar, vai, ce simple ar fi lucrurile, dacă totul s-ar reduce la principii! Iată o enigmă: care ar fi locul Uniunii Sovietice într-o astfel de schemă? A luptat împotriva Germaniei, dar fiind ea însăşi dictatorială, antisemită şi dornică să fagociteze orice naţiune. În comparaţie cu incidentul de la Sarajevo şi cu catastrofala sa exploatare, cea de-a doua mare conflagraţie a secolului trecut a debutat cu ocuparea Poloniei de către Hitler. Era 1 septembrie 1939. După şaisprezece zile, partenerul acestuia, Stalin, a atacat dinspre Est, conform pactului Ribbentrop-Molotov. Simplul eroism nu putea opri cele mai puternice armate ale Europei, aşa că, în ultimul moment, floarea armatei poloneze s-a refugiat. În Anglia sau în Rusia. Alţii au rămas pe loc. Nu-şi dădeau seama cu cine au de-a face. Armata sovietică eliberatoare a executat 21.857 de ofiţeri polonezi şi i-a îngropat în pădurea Katyn. Deşi întrunea toate datele unui genocid, afacerea nu a fost investigată la procesul de la Nürnberg! Ofiţerii care speraseră să lupte alături de ruşi împotriva Germaniei au scăpat de masacru, dar Stalin a preferat să-i ţină retraşi prin Asia Centrală. Doar cu mare greutate au reuşit să se alăture combatanţilor din Africa de Nord. Aduceau cu ei şi un pui de urs siberian. Îl chema Wojtek şi îi plăceau luptele corp la corp cu prietenii lui în uniformă. Rămaşi fără ţară, subordonaţi guvernului în exil al generalului Sikorski, conduşi de generalul Anders, polonezii (bărbaţi şi femei) s-au înrolat în aviaţia britanică, au constituit unităţi de tancuri şi infanterie. Au participat la eliberarea Europei, dar cea mai important