Summit-ul NATO de la Istanbul din luna iunie a însemnat pentru România aşezarea la masa celor puternici, cu securitatea naţională garantată şi cu drept de vot în privinţa celor mai serioase probleme ce preocupă Alianţa. NATO este o organizaţie în plină transformare. În 15 ani, evoluţia a fost uluitoare. De la 16 membri s-a ajuns la 26, iar forţa şi importanţa organizaţiei nu s-a diluat ci dimpotrivă, s-a întărit. NATO nu mai este doar alianţa militară ce proteja teritoriul membrilor ei de ameninţarea sovietică, în perioada Războiului Rece. Alianţa Nord-Atlantică devine acum, în zilele noastre, o organizaţie globală de securitate. Ea se angajează politic şi militar din America de Nord şi Europa (spaţiile tradiţionale) pînă în Afganistan şi Irak, fără să uităm imensa contribuţie la stabilizarea Balcanilor, reformarea armatelor din fostele republici sovietice prin Parteneriatul pentru Pace, asigurarea securităţii spaţiului mediteranean, dialogul permanent cu Rusia şi Ucraina. Şi mai nou, interesul manifestat pentru continentul african, în special ţările din nordul continentului, prin prisma luptei împotriva terorismului. Misiunile out of area capătă pe zi ce trece un rol tot mai însemnat în planurile Cartierului General de la Bruxelles. România intră în NATO într-un moment extrem de interesant şi provocator. Sîntem direct interesaţi în implicarea spaţiului Mării Negre într-o zonă mai largă de securitate continentală, prin contribuţia directă a aliaţilor, în special SUA. Cel mai probabil, în mai puţin de un an, vom avea o prezenţă militară americană în România, la Baza "Mihail Kogălniceanu," acolo unde Pentagonul are intenţia să construiască un centru regional de pregătire. În contextul în care economia românească nu merge încă aşa cum ar trebui pentru un membru NATO şi viitor membru UE, iar corupţia încă bîntuie societatea românească de la cele mai înalte nivelur