Am cumpărat acum cîţiva ani, de la o librărie-anticariat (cred că "Mona Lisait", de lîngă Beaubourg), un ghid al cinematografelor pariziene. O achiziţie, în fond, perfect inutilă: ghidul era din 1992, iar cine vrea să meargă la un film se uită în Pariscope şi nu într-o carte ce reconstituie istoria sălilor de cinema. Partea ciudată este că ghidul şi-a găsit loc, ulterior, printre "cărţile de pe noptieră": mi s-a întîmplat adeseori să-l frunzăresc înainte de a adormi, în chip de (iertată fie-mi banalitatea - previzibilă - a imaginii) "madlenă" proustiană. E o lectură ce stimulează memoria în două direcţii. Pe de o parte, încerc să-mi amintesc ce filme am văzut în cutare sau cutare sală (efort, şi el, cu o mare doză de gratuitate: de regulă, mi-am notat - în agende, carneţele sau simple foi de hîrtie - şi titlurile filmelor şi numele sălilor de cinema; ar însemna să fac ordine în mica "arhivă" pe care nu o clasez tocmai pentru a avea mereu senzaţia că îmi oferă surprize). Pe de altă parte, împărţit pe cartiere şi arondismente, ghidul e un foarte bun pretext pentru plimbări mentale prin Paris. Am avut prilejul să intru în cîteva din imensele săli de cinema care făceau parte odinioară din patrimoniul parizian (am povestit cu altă ocazie cum am văzut La Dolce Vita într-o sală uriaşă, pe undeva spre Porte d'Italie, sală pe care n-am reuşit s-o situez şi s-o recunosc niciodată). Aceste imense "pacheboturi" (metaforă recurentă în ghid) au fost transformate, începînd cu anii '70, în complexe de patru, cinci sau chiar mai multe săli. Au fost afectate de această operaţiune de rentabilizare îndeosebi cinematografele de pe Champs-Elysées, din cartierul Operei şi din Montparnasse. Ultima mărturie a epocii "pacheboturilor" este Grand Rex (2.800 de locuri), de pe bulevardul Poissonnière. Inaugurată în 1932, a fost prima sală prevăzută cu un sistem de aer condiţionat şi unde (